Scrisoarea I

Face parte dintr-un grupaj de 5 scrisori care sunt creații ale maturității, avand ca model epistolele lui Horațiu adresate unui prieten, intitulate inițial "satire"
Scrisorile lui Eminescu nu au un destinatar complet, ci unul abstract, poate chiar

Scrisoarea I a fost publicata la 1 feb 1881 in revista Convorbiri Literare. Tema este legată de condiția geniului in legătură cu timpul, cunoașterea sau în relație cu societatea, cu contemporanii, ba chiar și cu posteritatea. Exista posibilitatea de a împărți poemul in 2 părți: meditație și satiră

Atunci când este analizată relația omului de geniu cu timpul, cunoașterea, poemul devine o meditație, iar când geniul este pus în relație cu contemporanii și cu posteritatea, poemul este o satiră

Eminescu folosește și în celelalte 4 scrisori pretexte pentru satiră: falsul patriotism, relația geniului cu iubirea, degradarea acestui sentiment, amestecul valorilor sau imaginea geniului in ipostaza militară, a omului politic

Scrisoarea I este un poem filozofic, cu tema și ceva chestii romantice
Întâlnim mediație, satiră, pastel

Izvoarele de inspiratie sunt diverse și datează din perioada studenției la Viena și Berlin. Ele sunt izvoare filosofice, religioase sau teorii mai noi(Kant La Place). Preia din filosofia germana(Kant, Hegel, Schopenhauer), din cea indiana(Vedele: Rig-Veda "Imnul creațiunii") dar și din Biblie din capitolul "Facerea", din gândirea chineză

Are o structura romantica construita pe antiteza din câteva tablouri, tabloul I și secventa finala realizandu-se simetric prin reluarea acelorași motive. Predomină motivul lunii in primul capitol, al timpului, al visului sau motivul nopții. Aceste motive creează o atmosferă propice visării, meditației.
Prima secventa este reprezentată de versurile 1-6: ghicim o camera sărăcăcioasă a poetului, de unde pornesc gândurile sale către lume. Intuim o ieșire din timpul real, cronologic, sugerat de ceasornicul care urmează lunga timpului carare, și intrarea într-o lume a visului, a amintirilor

Tabloul al doilea incepe cu o invocație către Lună(o reluare a motivului lunii) care "contempla" și este omniprezenta. Priveliștea lumii, ochiului contemplativ al lunii (personificată) i se oferă spații mari care se răsfrâng treptat: pustiuri, codrii, țărmuri, palate, cetăți.. și priveliștea se restrânge pentru a ajunge la imaginea OMULUI

Poetul imaginează câteva tipuri umane pe care le așează într-o antiteza: rege sărac, slabi puternici, genii neghiobi, pedantul superficialul, tipul activ& practic: negustorul(socotește aurul..) in antiteza cu cel contemplativ: bătrânul dascăl

Poetul optează pentru bătrânul dascăl, care este omul superior, și construiește un portret tot prin antiteza(intre vestimentatia ce sugerează derizoriul existenței umane și capacitatea lui intelectuala)
« Universul fara margini e in degetul lui mic»
« Precum Atlas..»

Bătrânul dascăl este comparat cu personajul mitologic Atlas și deține secretul numărului sacru pitagoreic
El are capacitatea de a gândi nașterea lumii, geneza, dar și stingerea ei, și poemul ne oferă în continuare tabloul cosmogonic dar și pe cel escatologic

Bătrânul dascăl cugeteaza la nașterea lumii, la momentul pregenezei și reușește să dea concretețe unor noțiuni abstracte și valoare plastica negației, paradoxului, interogației retorice "Când nu se ascundea nimica.."

Serii antitetice construite prin negație
Ființa neființă
Pătruns nepătruns

Domina întunericul, eterna pace, haosul
--->elementele nu sunt încă diferențiate

Ca și în biblie, apariția luminii presupune îndepărtarea întunericului în fâșii, dar creația in sineninseakan mișcarea unui punct care "cum din haos face muma iar el devine Tatăl"

Principiul masculin și feminin trimite la gândirea chineză Ying Yang, iar "nimicul" la golul budist
Se pare că la originea lumii sta interacțiunea, iubirea, "sămânța" «boaba spumii»

Există, potrivit lui Schopenhauer, un dor nemărginit, o voință de a fi. Prin rotirea apelor germinale apar planete, luna, soarele, sistemul cosmic

Următoarea secventa e o meditație asupra condiției noastre umane în marele univers
In lumea mare, noi suntem "copii ai lumii mici",  "muști de o zi" , "o clipă în eternitatea cosmică"
«Ne succedem generații și ne credem minunați»

Bătrânul dascăl gândește și în viitor, spectacolul stingerii, al apocalipsei, își imaginează că soarele devine "trist și roș", că timpul moare, că planetele îngheață, că stelele pier "ca și frunzele de toamnă", că lumea se îndreaptă către pacea și haosul de la început; ideea este a CICLICITĂȚII

Un interludiu gnomic despre sensul vieții în care recunoaștem teme precum : fortuna labilis, motivul biblic Vanitas Vanitatum, și pesimismului poetului care înțelege că soarta umană sta sub semnul trecerii și al inutilitatii și zădărniciei oricărui efort

Următoarea secventa este partea a doua a poetului, o satiră in care pretextul este poziția vitregă a omului de geniu in lumea semenilor săi, a contemporanilor, care își face iluzii în legătură cu numele său crezând că va dăinui peste secole
Imposibilitatea cunoașterii propriei vieți lasă la discreția răuvoitoare a invidioșilor analiza operei sale

Poetul se referă la mărunții cercetători ai operei sale cărora le realizează un portret satiric, "la pedantul cu ochii verzui" sau își imaginează propria înmormântare când  "deasupra tuturora va vorbi un mititel"

Își imaginează biografia subțire făcută de mărunții cercetători care vor încerca să arate că a fost un om obișnuit, ca ei, care vor ataca biografia, viața și îi vor găsi pete multe, răutăți și mici scandale

Vor încerca să demoleze geniul, să-l coboare de pe soclu. De aceea, in ultimul tablou, revenind la atmosfera romantica de la început și la motivul lunii, poetul aduce scepticismul lui Schopenhauer legat de faptul că în fața morții și din perspectiva lunii, toți oamenii sunt egali indiferent de locul pe care îl ocupă în ierarhia socială.

Concluzie: scrisoarea I este un poem filozofic de factura romantica despre poziția vitregă a omului de geniu in societatea semenilor săi, un poem construit prin antiteza, simetrie, cu versuri ample al căror retorism reda ideile poetice într-un limbaj neologic alaturi de cel popular cu elemente de meditație, satiră, pastel și elegie, cu multe figuri de construcție și sunet, iar la nivel prozodic cu rime rare.