DIAGNOSTIC BOLI CARDIOVASCULARE

Diagnostic
De cele mai multe ori, medicul poate stabili dacă o persoană are o afecţiune cardiacă sau a vaselor sanguine pe baza anamnezei (intervievării) .pacientului şi a examenului fizic. Procedurile diagnostice sunt folosite pentru confirmarea diagnosticului, pentru determinarea progresiei şi severităţii bolii şi pentru stabilirea tratamentului.

ANAMNEZA ŞI EXAMENUL FIZIC

Iniţial, medicul discută cu pacientul despre simpto¬mele acestuia. Durerea toracică, dispneea, palpitaţiile, edemele gambiere sau distensia abdominală sugerează existenţa bolii cardiace. Alte simptome mai puţin specifice întâlnite în caz de afectare cardiacă sunt febra, astenia, fatigabilitatea, scăderea apetitului sau alterarea stării generale. Durerea şi amorţeala/precum şi crampele musculare pot sugera existenţa unei boli arteriale periferice care afectează arterele braţelor, ale picioarelor sau ale trunchiului (cu excepţia arterelor coronare).
în etapa următoare, medicul întreabă despre infecţiile din antecedente, expunerea la diferiţi agenţi chimici, consumul de droguri, alcool şi tutun, despre mediul de acasă şi cel de la locul de muncă, precum şi despre activităţile recreative. Se cer informaţii despre membri ai familiei care au avut boli cardiace sau orice alte boli care pot afecta inima şi vasele de sânge.
în timpul examenului fizic medicul notează greutatea persoanei, aspectul general al pacientului, caută paloarea, edemele sau o stare de moleşeală, acestea putând fi semne ale unei boli de inimă. Starea de spirit a pacien¬tului, care poate fi influenţată de boală, este de asemenea luată în considerare.
Determinarea coloraţiei tegumentelor este importantă pentru că paloarea şi coloraţia albastră sau roşiatică a tegumentelor (cianoza) pot indica existenţa anemiei sau prezenţa unui flux sanguin inadecvat. Aceste modificări pot indica faptul că tegumentele nu primesc suficient oxigen-din cauza unor -boli pulmonare, a insuficienţei cardiace sau a diferitelor tulburări circulatorii.
Medicul controlează pulsul la nivelul arterelor gâtului, în axilă, la cot şi la încheietura mâinii, în abdomen, în regiunea inghinală, la gleznă şi la nivelul piciorului pentru a vedea dacă fluxul sanguin este normal şi egal în cele două jumătăţi ale corpului. Se măsoară tensiunea arterială şi temperatura corporală. Valori anormale ale acestora sugerează boli ale inimii sau ale vaselor de sânge.
Se inspectează venele de la nivelul gâtului în timp ce persoana este întinsă pe spate cu trunchiul ridicat la 450. Aceste vene sunt urmărite pentru că ele sunt în legătură directă cu atriul drept (camera superioară a inimii care primeşte sângele sărac în oxigen de la ţesuturi) şi oferă astfel date despre volumul sanguin şi despre presiunea din cavităţile drepte ale inimii.
Medicul exercită presiune asupra tegumentului de la nivelul gleznei, al piciorului şi uneori din regiunea sacrată pentru a vedea dacă nu s-a acumulat lichid (edem) în ţesutul subcutanat.
Oftalmoscopul A. se utilizează pentru vizualizarea vaselor de sânge de la nivelul retinei (membrana sensibilă la lumină care acoperă suprafaţa internă a ochiului). Retina este singurul loc unde medicul poate observa direct arterele şi venele. Leziunile vizibile ale retinei sunt frecvente la pacienţii cu hipertensiune arterială, diabet, arterioscleroză şi infecţii bacteriene ale valvelor cardiace.
Toracele este inspectat pentru a se determina frecvenţa respiratorie şi pentru a se observa mişcările respiratorii. Prin percuţia toracelui cu ajutorai degetelor, doctorul poate stabili dacă plămânii sunt plini cu aer (aşa cum este normal) sau dacă aceştia conţin lichid (fapt care indică o situaţie patologică). Percuţia este utilă şi pentru a stabili dacă sacul care înconjoară inima (pericardul) sau cavitatea pleurală (care se formează între cele două foiţe ale membranei ce acoperă plămânii - pleura) conţin lichid. Cu ajutorul stetoscopului medicul ascultă zgomo-tele respiratorii şi observă dacă fluxul de aer este normal sau dacă este obstruat, sau dacă plămânii conţin lichid din cauza prezenţei insuficienţei cardiace.
Prin plasarea palmei la nivelul toracelui medicul poate simţi (palpa) dacă bătăile cardiace sunt suficient de puternice şi astfel poate determina mărimea cordului. De asemenea, sunt evaluate calitatea şi forţa contracţiilor cardiace. Uneori fluxul sanguin turbulent anormal din vase sau din cavităţile cardiace produce o vibraţie care se numeşte freamăt şi care se poate simţi cu degetele sau cu palma.
Ascultând inima cu stetoscopul medicul aude sunetele specifice produse de deschiderea şi de închiderea valvelor
A vezi imaginea de la pagina 1284 cardiace. Anomaliile valvelor şi ale structurilor cardiace creează turbulenţe ale fluxului sanguin care produc zgomote caracteristice denumite sufluri. Fluxul sanguin, turbulent apare de obicei când sângele trece printr-o valvă îngustată sau neetanşă. Totuşi nu toate bolile cardiace produc suflun şi nu toate suflurile indică o boală cardiacă. De exemplu, femeile însărcinate prezintă frecvent suflu din cauza debitului cardiac crescut. De ase-rie; -v, su*b 1" fară semnificaţie patologică sunt frecvente la copii, fiind produse de circulaţia rapidă a sângelui pri 1 strv ctunie mici ale inimii. Pe măsură ce pereţii vaselor, valvele sau alte ţesuturi se îngroaşă treptat odată cu avansarea în vârstă, sângele va curge turbulent chiar dacă nu există boli vasculare grave. De asemenea, la deschiderea unei valve anormale medicul poate auzi clacmente sau pocnituri. Un zgomot de galop (asemănător galopului unui cal), determinat deprezenţa unuia sau a două sunete suplimentare, este frecvent perceput la persoanele cu insuficienţă cardiacă.
Prin poziţionarea stetoscopului în dreptul arterelor sau al venelor oriunde pe suprafaţa corpului, doctorul poate percepe sunete produse de curgerea turbulentă a sângelui. Zgomotele pot fi produse de îngustarea vaselor, de creşterea fluxului sanguin, sau de existenţa unei căi anormale de comunicare între artere şi vene (fistulă arteriovenoasă).
Medicul palpează abdomenul pentru a vedea daca ficatul este mărit. Creşterea volumului hepatic indică faptul că sângele stagnează în venele principale care au traiect către inimă. Distensia abdomenului din cauza acumulării de lichid poate indica prezenţa insuficienţei cardiace. Prin comprimarea uşoară a abdomenului medicul caută pulsul şi aproximează diametrul aortei abdominale.

PROCEDURI DIAGNOSTICE

Există numeroase proceduri diagnostice care-1 pot ajuta pe medic sâ pună diagnosticul rapid şi precis. Este vorba despre electrocardiogramă (ECG), testul de efort, teste electrofiziologice, testul mesei înclinate, proceduri radiologice (raze X), ultrasonografia (inclusiv ecocardio- grafia), rezonanţa magnetică nucleară (RMN), investi-gaţiile imagistice cu radionuclizi, tomografia cu emisie de pozitroni (PET), cateterizarea cardiacă, cateterismul venos central şi angiografîa. Tomografia computerizată şi fluoroscopia sunt rar folosite. Aproape întotdeauna se măsoară nivelul sanguin al glucozei (glicemia), al colesterolului ş-i al altor substanţe.
Majoritatea acestor proceduri se asociază cu un risc foarte scăzut de complicaţii, însă riscul creşte odată cu complexitatea procedurii şi cu severitatea bolii cardiace.

Electrocardiografe

Electrocardiograma (ECG) este o procedură rapidă, simplă, nedureroasă, prin care impulsurile electrice transmise de la inimă sunt amplificate şi înregistrate pe o bandă de hârtie aflată în mişcare. Înregistrarea - denumită electrocardiogramă (ECG-ul) - oferă informaţii despre acea parte a inimii care declanşează fiecare bătaie (pacemakerul), despre căile care conduc stimulul con-tracţiei prin inimă, despre frecvenţa cardiacă şi despre ritmul cardiac.
ECG se face de obicei atunci când se suspectează o boală cardiacă. De asemenea, metoda face partg din investigaţiile de rutină efectuate la persoanele de vârstă medie şi la persoanele în vârstă, chiar dacă acestea nu prezintă semne ale unei boli cardiace. ECG-ul va fi folosit ca bază pentru comparaţia cu înregistrările ulterioare dacă boala de inimă progresează. Această investigaţie ajută medicul să identifice afecţiuni anterioare, cum ar fi atacurile cardiace (infarctul miocardic), aportul inadecvat de sânge şi oxigen către inimă (ischemia),