Tulburările de ritm cardio

Tulburările de ritm cardiac (aritmiile) reprezintă secvenţe neregulate de bătăi cardiace - prea rapide, prea lente, sau conduse prin inimă pe căi electrice anormale.
Inima este un organ muscular cu patru cavităţi „proiectat" astfel încât să lucreze eficient, stabil şi continuu pe toată durata vieţii. Pereţii musculari ai fiecărei cavităţi se contractă la intervale regulate, pompând sângele în funcţie de necesităţile organismului şi consumând cât mai puţină energie la fiecare bătaie.
Contracţia fibrelor musculare cardiace este controlată de impulsurile electrice care circulă prin inimă într-o manieră precisă, pe căi de conducere distincte şi cu o viteză controlată. Curentul electric care iniţiază fiecare bătaie cardiacă are originea în pacemakerul inimii (nodul sinusal sau sinoatnal), localizat în partea superioară a atriului drept, frecvenţa cu care nodul sinusal descarcă impulsurile electrice determină frecvenţa cardiacă. Această frecvenţă este influenţată de impulsurile nervoase şi de nivelurile anumitor hormoni din torentul circulator.
Frecvenţa cardiacă este reglată în mod independent de către sistemul nervos autonom A, care include siste¬mul nervos simpatic şi sistemul nervos parasimpatic. Sistemul nervos simpatic creşte frecvenţa cardiacă; acesta acţionează prin intermediul unei reţele de nervi numită plex simpatic. Sistemul nervos parasimpatic scade frecvenţa cardiacă; acesta acţionează prin intermediul unui singur nerv, nervul vag.
Frecvenţa cardiac^ este de ser enea influenţată de hormonii eliberaţi în torent s mguin de către sistemul nervos simpatic - eometiM 1 adrenalina) şi norepinefrină (noradrenalitia) aceştia r > a sc frecvenţa cardiacă. Hormonii tiroidieni «-intei zaţi de cure glanda tiroidă, cresc de asemene frecvcnt 1 aidia a.
La o persoană ad>iltă afLuâ ir sUre d<= repaus % cvenţa cardiacă este de ;>bx<=i cup m 1 orr-- 60 si 10 > 1 ătăi pe minut. Totuşi valon -iais« 1 r pct fi normab1 a adulţii tineri, mai ales la cei ti o c> < <c J ue fi/ică bună. Frecvenţa cardiacă variaza la act laşi in Imd < a răspuns la gradul de efort sau la dif» nti stu, mii ( urri 11 fi durerea sau mânia). Ritmul cardia- t «te con si lerai anormal numai atunci când frecvenţa r rdia- 3 e^te prea rapidă (situaţie denu¬mită tahicardie) p ea Wit (situai ie denumită bradicardie), când ritmul es<e neregulat sai rind impulsul electric se transmite pe căi anormale.

Căile normale de conducere

Impulsul electric de la nivelul nodului sinusal circulă mai întâi prin atriul drept şi apoi prin atriul stâng, făcând ca miocardul acestor cavităţi să se contracte şi sângele să fie pompat din atrii în camerele inferioare ale inimii (ventriculii). Impulsul electric ajunge apoi la nodul atrioventricular, localizat în partea inferioară a peretelui care separă atriile, lângă ventricul. Nodul atrioventricular reprezintă singura cale de conducere electrică dintre atrii şi ventriculi; aşadar, atriile sunt izolate de ventriculi prin ţesut care nu conduce impulsul electric. Nodul atrioventricular întârzie conducerea impulsului electric
Urmărirea căilor de conducere electrică de la nivel cardiac
Nodul sinoatrial (1) iniţiază impulsul electric care se transmite prin atriul drept şi prin atriul stâng (2), producând contracţia acestora. Când impulsul electric ajunge la nodul atrioventricular (3) circulaţia
acestuia este încetinită şi apare o întârziere. Apoi impulsul circulă către fascicolul His (4), care se divide în ramura dreaptă pentru ventriculul drept(5) şi ramura stângă pentru ventriculul stâng (5). Ulterior impulsul se distribuie în masa ventriculară şi declanşează contracţia ventriculilor.
Nodul
Nodul	atrioventricular

dreaptă stângă	Ventriculul
stâng

pentru ca atriile să se contracte complet şi ventriculii să se poată umple cu cât mai mult sânge până când li se transmite impulsul electric pentru a se contracta. După depăşirea nodului atrioventricular impulsul electric trece prin fascicolul His, un grup de fibre care se divide într-o ramură stângă pentru ventriculul- stâng şi o ramură dreaptă pentru ventriculul drept. Impulsul electric se distribuie apoi în mod neregulat pe suprafaţa ientri- culilor, de la bază până la vârf, iniţiind contracţia ventriculară care pompează sângele din inimă.
Etiologic
Cea mai frecventă cauză a aritmiilor o reprezintă bolile de inimă, în special boalâ cardiacă ischemică, bolile valvulare şi insuficienţa cardiacă. Multe medicamente recomandate de medic sau auto-administrate de pacient pot cauza aritmii. Unele aritmii sunt produse de anomalii anatomice prezente la naştere (congenitale). Modificările cauzate de vârstă ale sistemului de conducere electrică de la nivelul inimii cresc probabilitatea apariţiei arit¬miilor. Producţia în exces de hormoni tiroidieni (hiper- tiroidism) poate cauza aritmii rapide. Producţia insufi-cientă de hormoni tiroidieni (hipotiroidism) conduce la apariţia unor aritmii lente. Uneori nu poate fi identificată nici o cauză a aritmiilor.
Aritmiile rapide (tahiaritmiile) pot fi declanşate de efort, de stres emoţional, de consumul excesiv de alcool, de fumat, sau de abuzul de preparate care conţin stimu-lanţi, cum ar fi remediile împotriva răcelii şi a febrei. Aritmiile lente (bradiaritmiile) pot fi declanşate de durere, foame, oboseală, tulburări digestive (cum ar fi diareea sau voma) sau tulburări de deglutiţie (înghiţire), acestea fiind situaţii care stimulează excesiv nervul vag (când nervul vag este stimulat foarte puternic, fenomen rar, se poate produce stop cardiac). în majoritatea acestor circumstanţe aritmiile care apar sunt autolimitate.