Insuficienţa renală acută

Diagnostic

Pentru confirmarea diagnosticului se măsoară concentraţia sanguină a creatininei şi ureei. Creşterea progresivă de la o zi la alta a nivelului creatininei indică instalarea insuficienţei renale acute. Concentraţia crea¬tininei reprezintă de asemenea cel mai bun indicator al severităţii insuficienţei renale; cu cât este mai mare, cu atât este mai gravă insuficienţa renală. Alte analize san-guine detectează dezechilibrele metabolice care se produc pe măsură ce insuficienţa renală persistă, cum ar fi creşterea acidităţii sanguine (acidoză), creşterea nivelului de potasiu (hiperkaliemia), scăderea concentraţiei de sodiu (hiponatremie) şi creşterea concentraţiei de fosfor (hiperfosfatemie).

Examenul fizic îl ajută pe medic să identifice cauza insuficienţei renale acute. Când rinichii sunt măriţi de volum sau sensibili, poate fi vorba de hidronefroză.

Analizele urinare, cum ar fi sumarul de urină şi dozarea anumitor electroliţi, permit medicului să includă într-o anumită categorie cauza insuficienţei renale.
Evaluarea imagistică a rinichilor cu ajutorul ecografiei sau tomografiei computerizate (TC) este de ajutor, uneori prin generarea unor informaţii elementare, cum ar fi dimensiunile rinichilor. De exemplu, ecografia poate fi folosită pentru a identifica hidronefroza sau pentru a detecta vezica urinară mărită de volum. Radiografiile arterelor sau venelor renale efectuate după injectarea unei substanţe de contrast (angiografia) se folosesc atunci când se consideră că boala este cauzată de o obstrucţie vasculară. Pentru identificarea unui obstacol vascular se poate folosi şi rezonanţa magnetică nucleară. Când aceste proceduri nu reuşesc să clarifice cauza insuficienţei renale, pentru a stabili diagnosticul şi prognosticul poate fi necesară practicarea unei biopsii.

Prognostic şi tratament

Insuficienţa renală acută şi complicaţiile imediate ale acesteia, cum ar fi retenţia lichidiană, creşterea acidităţii sanguine şi a concentraţiei sanguine a potasiului şi creşterea concentraţiei sanguine a ureei, sunt adeseori tratate cu succes. Supravieţuirea globală este aproximativ 60%. La persoanele cu insuficienţă organică multiplă supravieţuirea este sub 50%. Cu toate acestea, supravieţuirea este aproximativ 90% la indivizii la care insuficienţa renală este cauzată de scăderea fluxului sanguin renal din cauza pierderii de lichide corporale prin hemoragie, vomă, sau diaree - afecţiuni care sunt reversibile prin tratament adecvat.
Orice cauză tratabilă a insuficienţei renale trebuie corectată cât mai curând posibil. De exemplu, când cauza este prezenţa unei obstrucţii, poatefe necesară intervenţia chirurgicală sau endoscopică.

Adeseori, tot ce este. necesar pentru ca rinichii să se vindece şi să îşi reia funcţiile - în special când insuficienţa renală este prezentă de mai puţin de 5 zile şi nu a fost complicată de alte probleme (cum ar fi infecţiile) - esţe aplicarea unor măsuri simple (însă meticuloase) de susţinere.
Medicul limitează strict administrarea substanţelor care se elimină la nivel renal, cum ar fi numeroase medicamente, precum digoxina şi multe antibiotice. Aportul de apă este limitat la înlocuirea pierderilor, cu- excepţia situaţiilor în care este necesară hidratarea suplimentară a pacientului. Greutatea corpului se măsoară zilnic pentru a se monitoriza retenţia lichidiană, deoarece măsurarea aportului lichidian poate fi inexactă. Creşterea ponderală de la o zi la alta indică faptul că pacientul primeşte o cantitate prea mare de lichide.
Pe lângă faptul că primeşte substanţe nutritive, cum ar fi glucoza, pacientul cu insuficienţă renală acută primeşte şi anumiţi aminoacizi (elementele din care simt alcătuite proteinele) pe cale orală sau intravenos, astfel încât concentraţia sanguină a proteinelor să fie menţinută în limite normale. Aportul de sare (sodiu) şi potasiu este de obicei restricţionat.

Uneori se administrează pe cale orală sau rectală polistiren sulfonat de sodiu, cu scopul de a corecta nivelul sanguin ridicat al potasiului. Pacientul poate primi săruri de .calciu (carbonat de calciu sau acetat de calciu) pentru a se preveni sau trata creşterea concentraţiei sanguine a fosforului.
La pacienţii care îşi revin după un episod de insufi¬cienţă renală acută cauzat de obstrucţia tractului urinar, aportul lichidian nu este restricţionat. în acest timp rinichii nu pot reabsorbi sodiul şi apa în mod normal, astfel încât mult timp după îndepărtarea obstacolului pacienţii elimină volume mari de urină. Aceste persoane necesită şi înlocuirea lichidelor şi electroliţilor pierduţi (cum ar fi sodiu, potasiu şi magneziu).
Insuficienţa renală acută poate fi prelungită, fiind necesar ca produşii finali de metabolism şi apa în exces să fie îndepărtate din organism prin dializă, de obicei hemodialîză A. în aceste situaţii, dializa se iniţiază cât mai curând posibil după stabilirea diagnosticului. Această poate fi necesară numai temporar, până la reluarea funcţiilor renale, acest lucru întâmplându-se în decurs de câteva zile până la câteva săptămâni. Când leziunile renale sunt foarte grave şi permanente, insuficienţa renală acută se transformă în insuficienţă renală cronică.