Osteomielita

Diagnostic

Simptomele şi semnele constatate în timpul exame¬nului fizic sunt sugestive pentru prezenţa osteomielitei. De exemplu, boala este suspectată atunci când o persoană ic uza durere osoasă persistenta însoţită sau nu de febră, asociată cu fatigabilitate.

Aşa cum este cazul în infecţiile cronice, analizele ^anguoie indică de obicei prezenţa unui număr crescut de celule albe sanguine (leucocite), creşterea vitezei de sedimentare a hematiilor (VSH - o analiză prin care se măsoară rata cu care celulele roşii ale sângelui se acumu¬lează în partea de jos a unei eprubete care conţine sânge) şi creşterea nivelului de proteină C reactivă (o proteină care se găseşte în circulaţia sanguină şi a cărei concen¬traţie creşte foarte mult atunci când în organism există un proces inflamator).

Pe radiografii se pot vedea modificări care ridică suspiciunea de osteomielită. Anomaliile devin însă detectabile pe radiografie după cel puţin 3 săptămâni de la debutul primelor simptome. Aspectul ariei afectate apare întotdeauna anormal la scintigrafîa osoasă (prin care se obţin imagini ale osului după injectarea unei substanţe marcate cu techneţiu radioactiv) - cu excepţ ia copiilor, deoarece scintigrafîa nu este utilă pentru a in¬dica anomaliile prezente în oasele aflate în creştere. Zona infectată poate fi identificată şi cu ajutorul tomografiei computerizate (CT) şi a rezonanţei magnetice nucleare (RMN). Aceste investigaţii nu ajută întotdeauna la realizarea diferenţierii între infecţie şi alte boli care afectează oasele.

Pentru a stabili diagnosticul de infecţie osoasă şi pentru a identifica agenţii patogeni cauzali, medicii prelevă în vederea analizei mostre de sânge, puroi, lichid articular şi ţesut osos. în caz de osteomielită vertebrală mostrele de ţesut osos sunt în general obţinute cu ajutorul unui ac sau prin intervenţie chirurgicală.

Profilaxie şi diagnostic

La pacienţii cu articulaţii artificiale sau cu inserţii metalice în ţesutul osos ar trebui să se administreze preventiv antibiotice înainte de intervenţiile chirurgicale, inclusiv înainte de intervenţiile stomatologice, deoarece aceste persoane au risc crescut de a dezvolta o infecţie cauzată de bacteriile care populează în mod normal cavitatea bucală şi alte regiuni ale corpului.
La pacienţii cu osteomielită prognosticul este în gen¬eral favorabil dacă tratamentul este început precoce şi este condus în mod corect. Uneori însă se dezvoltă osteomielită cronică, iar după mai multe luni sau chiar ani se formează un abces osos.

Tratament
La copiii şi la adulţii care au dezvoltat recent o infecţie osoasă cu contaminare pe cale sanguină cea mai eficace metodă terapeutică este reprezentată de administrarea de antibiotice. Daca specia bacteriariă care cauzează infecţia nu poate ti identificată, atunci trebuie utilizate antibiotice care suit enca~e împotriva Srafilococului auriu sau în unele cazuri antibiotice cu spectru larg (care sunt eficace împotriva a numeroase tipuri de bacterii), în funcţie de gravitatea infecţiei antibioticele pot fi admi¬nistrate iniţial intravenos, ulterior continuându-se administrarea pe cale orală timp de 4 până la 6 săptămâni. La unii pacienţi tratamentul trebuie continuat timp de mai multe luni.

In cazul în care este identificată sau suspectată o infecţie fungică, atunci se vor administra timp de câteva luni medica nente antifungice. Dacă infecţia este detec¬tată într-un stadiu precoce intervenţia chirurgicală nu este de obicei necesară. Ocazionai însă se formează abcese, care trebuie drenate chirurgical.

La adulţii cu osteomielită bactenană care afecteaza vertebrele tratamentul obi-nuit constă în adrninistiarp1 de antibiotice timp de 6 p o - i la 8 săptămâni. Uneor. este necesar repausul la pat JI pacientul trebuie să poarte un dispozitiv ortopedic. P.'rrni drenarea abceselor sau pentru a stabiliza vertebrele afectate (astfel încât să fie prevenite tasările vertebrale si leziunile consecutive ale nervilor şi ale vaselor sanguine din vecinătate) este necesară uneori intervenţia chirurgicală.