Lecţia despre cub
de Nichita Stănescu

  Neomodernismul este un curent literar apărut în jurul anului 1960 care urmărește întoarcerea la valorile modernismului interbelic, recuperarea și redimensionarea liricului, într-un context cultural dominat de cenzură.
 Astfel apare generația poeților neomoderniști: Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Emil Botta, Marin Sorescu, Consțanta Buzea, Ștefan Augustin Doinaș.
Nichita Stănescu este considerat a fi unul dintre inovatorii limbajului poetic în literatura romana alături de Mihai Eminescu şi Tudor Arghezi. Astfel, conform opiniei lui Eugen Lovinescu, Nichita Stănescu schimbă sensul şi planul speculaţiei poetice, lirismul sau fiind„neaşteptat şi atentează” la înţelegerea cititorului. Nicolae Manolescu surprinde, de asemenea,în poezia stănesciana „o răsturnare de percepţii”, „o metafizică a realului şi o fizică a emoţiilor”.
Nichita Stãnescu a trecut dincolo de generatia sa, plasându-se într-o ascendentã nobilã poeticã: decantarea pânã la esenta liricului. Acest poet al secolului al XX-lea trãieste si intuieste necesitãtile momentului sãu. El întelege cã arta nu poate supravietui dacã nu slujeste adevãrurile lãuntrice sau nu redevine o cale de cunoastere. Toatã viata, poetul este obsedat de posibilitatea de a-si lãmuri siesi gândurile în cuvinte, de a-si stabili raporturile cu predecesorii, contemporanii sau succesorii si de a-i convinge de sinceritatea rostirilor sale.
Poezia lui Nichita contrariază permanent aşteptările cititorului. Se observă: ambiguitatea limbajului împinsă până la aparenţa de nonsens, de absurd, răsturnarea firescului şi ironia, spiritul ludic. Nichita percepe abstractiile ca având o existenţă concretă şi preschimbă luc
rurile concrete în abstracţii. Poezia sa se abandonează liricului într-un  moment în care evenimentul politic şi anecdoticul predominau. Poetul are curajul de a reactualiza vizionarismul de tip eminescian sau ermetismul în stilul lui Ion Barbu. Forţa cu care inovează la nivelul limbajului artistic îl proclamă urmaş al lui Arghezi.
Volumul „Opere imperfecte” se deschide cu poezia „Lecţia despre cub”.
Tonul detaşat, impersonal dat de utilizarea verbelor „se ia, se ciobeşte, se lustruieşte” relevă legătura dintre text şi titlu. Poezia este o lecţie despre frumuseţe, dragoste şi scarificiu, şi despre legătura lor cu perfecţiunea. Perfecţiunea poate fi atinsă cu uşurinţă, frumuseţea ţine de spiritualitate, dăruire şi armonie.
Verbele şi substantivele din primele cinci  versuri – care sugerează munca artistului – sunt plasate într-o progresie. Se porneşte de la concret „Se ia o bucată de piatră” şi se ajunge la abstract „se răzuieşte cu raze”. Epitetul metaforic „daltă de sânge” exprimă sacrificiul, dăruirea şi face o aluzie subtilă la mitul Meşterului Manole  sau al jertfei pentru creaţie. Metafora „ochiul lui Homer” se referă la sensibilitatea şi frumuseţea interioară. Se ştie dă Homer era orb, aşadar imaginea de mai sus sugerează ochiul interior, ochiul deşteptat înspre sine, adevăratul ochi, cel care dă măsura şi măreţia tuturor lucrurilor.
„Sărutul” este simbolul iubirii care trebuie să lucreze alături de artist. Opera are nevoie de sărutul artistului, dar şi de iubirea altora, dar mai ales de sărutul „infantei”. „Gura infantei” este o metaforă pentru nobleţe şi puritate, trăsături ale oricărei opere. Adverbul „brusc” relevând rapiditatea cu care se sfărâmă un colţ de-al cubului. Din nefericire mulţimea insensibilă şi inertă va observa doar colţul sfărâmat, nu va vedea frumuseţea, dăruirea, nobleţea şi sacrificiul puse de artist în opera sa.
Poezia = artă poetică deoarece pune accentul pe relaţia dintre creator – opera şi publicul receptor. Pe de altă parte, poezia este şi o meditaţie în stil neomodernist despre miracolul frumosului.
Tema poeziei este concepţia despre frumos şi perfecţiune dintr-o dublă perspectivă, cea a creatorului şi cea a receptorului. Se remarcă şi tema creaţiei surprinsă în procesul realizării ei, precum şi tema modernă a imperfecţiunii  în artă văzută ca o replică la estetica urâtului.
Cubul este metafora centrală a poeziei cu valoare de simbol. Ca sfera, cubul este simbolul perfecţiunii. Cubul înseamnă împlinirea în timp şi spaţiu. Cubul relevând perfecţiunea vie, mişcătoare, căutătoare, schimbătoare, reprezintă devenirea reală, dar şi virtualitatea.
Alte motive sunt:
         piatra – sugerează stabilitatea, forţă;
         razele – sugerează scânteia divină;
         dalta de sânge;
         ochiul lui Homer.
	Poezia este alcătuită din patru secvenţe: miraculosul proces al creaţiei; adorarea creaţiei; redefinirea prin lovirea bruscă a cubului şi concepţia receptorului despre artă şi frumos. Repetiţia „Toţi, dar absolut toţi” relevă masa amorfă, fără personalitate a receptorilor. Ei nu  judecă cu inima, ci doar cu ochiul exterior supus erorii.
	În concluzie, se remarcă la Nichita un univers poetic original, inedit. Nichita a fost, fără îndoială, cel mai înzestrat scriitor din generaţia afirmată în anii 60, iar dificultatea liricii sale provine din modul în care ea contrariază permanent aşteptările cititorului