Subnutriţia

Diagnostic şi tratament

Medicii pot stabili de obicei diagnosticul de subnutriţie pe baza aspectului persoanei. Prin analize sanguine se măsoară nivelul albuminei, care scade la cei care nu consumă suficiente proteine. Pentru a stabili efectele subnutriţiei se efectuează un examen fizic, radiografii şi diferite analize sanguine.
La majoritatea persoanelor, tratamentul presupune creşterea treptată a numărului de calorii consumate. Ingestia mai multor mese pe zi, bogate în elemente nutritive, aduce cele mai mari beneficii. La persoanele care au suferit de infometare, diferitele tipuri de alimente sunt introduse cu prudenţă.

Metode de alimentaţie. Uneori elementele nutritive nu se pot introduce pe cale orală. în aceste cazuri, acestea se pot administra printr-un tub introdus în tractul digestiv sau printr-un cateter venos (alimentaţie intravenoasă).
Alimentaţia prin tub se poate folosi la persoanele la care tractul digestiv fiincţ ionează normal, însă care nu pot mânca suficient de mult pentru a-şi acoperi necesităţile nutriţ ionale (cum sunt pacienţii cu arsuri severe) sau care nu pot înghiţi (cum sunt cei care au suferit un accident vascular cerebral). Un tub subţire de plastic (tub nazogastric) se introduce prin nas şi faringe, fiind avansat până ajunge în stomac sau în intestinul subţire. Când alimentaţia pe tub este necesară timp îndelungat, tubul poate fi inserat direct în stomac sau în intestinul subţire printr-o mică incizie practicată la nivelul peretelui abdominal.

Alimentele administrate prin tub (nutriţia enterală) ar trebui să conţină toate elementele nutritive de care are nevoie persoana respectivă. Există soluţii speciale, însă alimentele solide pot fi procesate şi introduse prin tubul nazogastric. Soluţiile alimentare pot fi administrate lent şi continuu, sau în formă concentrată o dată la câteva ore.
Există multe probleme asociate cu acest tip de alimentaţie, iar unele din acestea pot chiar ameninţa viaţa bolnavului. Cea mai frecventă complicaţie întâlnită la persoanele vârstnice este inhalarea (aspiraţia) alimentelor în plămâni, cu apariţia pneumoniei. Aspiraţia alimentelor poate fi evitată prin menţinerea capului peste nivelul orizontal, astfel încât să fie redus riscul de regurgitare, precum şi prin administrarea soluţiei alimentare continuu şi în cantităţi mici. Riscul de a administra prea multă apă şi de dezechi¬libre nutriţionale se poate reduce prin calcularea necesarului de apă şi prin măsurarea concentraţiilor sanguine ale electroliţilor (minerale dizolvate) şi ureei.

Alimentaţia intravenoasă se foloseşte atunci câncj tractul digestiv nu poate absorbi în mod adecv|t elementele nutritive (de exemplu, la persoanele cu malabsorbţie), sau când trebuie menţinut repausul alimentar digestiv (la cei cu colită ulcerativă sau cu pancreatită severă). Alimentele administrate intravenos (nutriţie parenterală) pot acoperi o parte din necesităţile nutriţionale ale individului (nutriţie parenterală parţială) sau chiar pot satisface integral necesarul nutritiv (nutriţie parenterală totală). Deoarece nutriţia parenterală totală presupune montarea uni tub intravenos (cateter) de calibru mare, acesta se montează într-o venă mare, cum ar fi vena subclavie (localizată sub claviculă).

In cazul alimentaţiei intravenoase, producerea infecţiilor reprezintă un risc constant deoarece cateterul este menţinut timp îndelungat, iar soluţiile care sunt introduse prin el conţin multă glucoză - un zahar care stimulează proliferarea bacteriilor. Persoanele care beneficiază de nutriţie parenterală totală sunt monitorizate îndeaproape pentru a se observa precoce semnele de infecţie, precum şi modificările greutăţi corporale şi debitului urinar.
Indivizii subnutriţi primesc uneori tratament medi-camentos cu hormon de creştere recombinat, medro- xiprogesteron (o progestină folosită ca şi contraceptiv), sau dronabinol (folosit pentru tratarea senzaţiei de greaţă), aceste medicamente stimulând creşterea greutăţii corporale.