Status astmaticus

Cea mai severă formă de astm este denumită status astmaticus. în cazul acestei afecţiuni, plă¬mânii nu mai pot asigura transferul în sânge ai unor cantităţi suficiente de oxigen şi eliminarea din organism a dioxidului de carbon produs. în absenţa oxigenului este alterată funcţionarea a numeroase organe. Acumularea de dioxid de carbon conduce la acidoză, care afectează funcţionarea aproape a tuturor organelor. Este posibil ca presiunea sanguină să scadă foarte mult. Căile respiratorii sunt atât de îngustate, încât este dificilă expulzarea aerului din plămâni.
în cazul unui pacient cu status astmaticus este necesară intubarea şi asigurarea suportului venti¬lator, precum şi administrarea în doze maxime a mai multor medicamente. Se tratează de asemenea şi acidoza.
legate de utilizarea unui inhalator dozat, se recomandă utilizarea unor spacere sau a unor incinte intermediare.

Indiferent de tipul de inhalator, tehnica adecvată este deosebit de importantă; dacă aceste dispozitive nu sunt folosite în mod corect, atunci medicament ul nu ajunge în căile respiratorii. Sunt disponibile şi preparate care conţin medicamentul sub formă de pudră. Acestea sunt mai uşor de folosit de către anumiţi pacienţi, parţial deoarece nu este necesar ca respiraţia să fie coordonată la fel de bine ca şi în cazul inhalatoarelor.

Agoniştii beta-adrenergici pot fi administraţi direct la nivelul plămânilor şi prin utilizarea unui nebulizator. Acesta creează o ceaţă în care medicamentul este dispersat, iar folosirea lui nu implică efectuarea de mişcări respiratorii coordonate. Nebulizatoarele sunt în prezent mult mai portabile decât în trecut; unele unităţi pot fi folosite prin conectarea la bricheta de la maşină.

Agoniştii beta-adrenergici pot fi administraţi şi pe cale orală, sub formă de lichid sau tablete, sau pe cale injectabilă. însă medicamentele administrate pe cale orală acţionează mai lent decât cele administrate pe cale inhalatorie sau injectabilă şi cauzează mai multe efecte secundare. Efectele secundare includ tulburări de ritm cardiac, care pot sugera administrarea unor doze prea mari.
în cadrul tratan-cutuiui crizelor acutc de astm, împre¬ună cu agoniştii beta-adrenergici po fi asociate alte medicamente brc-i nodilatatoare, inclusiv p.rfozu intra- venoase cu aminofilmă (un tip de teofilină) si adminis¬trarea de ipratropm pnn nebulizare. Există un preparat inhalator care asociază ipratropiu cu albuterol

Atunci când pacientul cu astm este nevoit să utilizeze o doză mai mare de agonist beta-adrenergic decât doza recomandată, este recomandabil ca acesta să meargă la medic. Utilizarea în exces a acestor medicamente poate fi foarte periculoasă. Nevoia de utilizare continuă indică prezenţa bronhoconstricţiei severe, care poate conduce la insuficienţă respiratorie şi la deces.

Teofilină.

Teofilină este un alt medicament care produce bronhodilataţie. Se administrează de obicei pe cale orală, însă se poate administra şi intravenos la pacienţii internaţi în spital. Teofilină cu administrare orală este conţinută în multe tipuri de preparate, de la tablete şi siropuri cu acţiune rapidă şi până la capsule şi tablete cu acţiune de durată şi cu eliberare treptată a medicamentului. Teofilină şe foloseşte atât pentru prevenirea, cât şi pentru tratamentul crizelor de astm.

Cantitatea de teofilină din sânge poate fi măsurată în laborator şi trebuie monitorizată îndeaproape de către medic. O cantitate prea mică de medicament în ser poate conduce la beneficii terapeutice prea reduse, iar o cantitate prea mare poate cauza tulburări de ritm cardiac ameninţătoare de viaţă sau apariţia convulsiilor. Atunci când o persoană ia teofilină pentru prima dată, este posibil ca aceasta să fie uşor nervoasă şi să prezinte dureri de cap. Aceste efecte secundare dispar de obicei pe măsură ce organismul se obişnuieşte cu medicamentul. Dozele mai mari pot produce creşterea frecvenţei cardiace, senzaţie de greaţă sau palpitaţii. Pacientul poate prezenta insomnie, agitaţie, vomă şi convulsii.

Medicamentele anticolinergice.

Medicamentele anticolinergice. cum ar fi ipratropiul. inhibă acţiunea acetilcolinei de inducţie a contracţiei muşchilor netezi ai bronhiilor şi de stimulare a secreţiei bronhice de mucus. Aceste medicamente se administrează de obicei pe cale inhalatorie, însă pot fi administrate şi intravenos la pacienţii internaţi în spital. Ele produc lărgirea (dilataţia) căilor aeriene la pacienţii care au primit deja agonişti beta-adrenergici. însă medicii folosesc medica¬mentele anticolinergice în principal în cazurile urgente, în asociere cu un agonist beta-adrenergic. Atunci când sunt folosite în monoterapie, eficacitatea medicamentelor anticolinergice este numai parţială.
Substanţele care modifică acţiunea leucotrienelor. Aceste substanţe, cum ar fi montelukastul, zafirlukastul şi zileutonul, reprezintă cele mai noi medicamente disponibile pentru controlul astmului. Sunt agenţi anti- inflamatori. care împiedică acţiunea sau sinteza leuco-trienelor, substanţe chimice sintetizate în organism şi care produc bronhoconstricţie. Aceste medicamente, care se administrează pe cale orală, sunt folosite mai mult pentru prevenirea crizelor de astm decât pentru tratamentul acestora, cu toate că ar putea totuşi fi utilizate şi pentru tratamentul crizelor deoarece in acest caz nivelul leucotrienelor este crescut.

Cromolinul şi nedocromilul.

Aceste medicamente, care se administrează pe cale inhalatorie, se consideră că inhibă eliberarea de substanţe chimice proinflamatorii din mastocite, astfel încât previn îngustarea căilor respiratorii. Aşadar, sunt medicamente antiinflamatoare. Aceşti agenţi sunt utili pentru prevenirea crizelor de astm, însă nu şi pentru tratamentul acestora. Medica¬mentele pot fi utile la copiii cu astm şi la persoanele care prezintă crize de astm declanşate de activitatea fizică. Utilizarea cromolinului şi a nedocromilului este foarte sigură şi aceste medicamente trebuie să fie administrate regulat, chiar dacă pacientul nu prezintă sitnptome.

Corticosteroizii.

Aceste medicamente blochează răspunsul inflamator al organismului şi au eficacitate remarcabilă în reducerea simptomelor de astm. Repre-zintă tipul cel mai potent de medicamente antiinfla- matoare şi de zeci de ani reprezintă o componentă importantă a tratamentelor pentru astm. Se administrează pe cale inhalatorie, pentru prevenirea crizelor şi pentru ameliorarea funcţiei pulmonare. La pacienţii care prezintă crize severe se administrează pe cale orală şi în doze mari. Administrarea corticoizilor pe cale orală este continuată de obicei câteva zile după o criză severă. Există mai multe căi de administrare a corticosteroizilor. Administrarea inhalatorie reprezintă adeseori varianta optimă, deoarece în acest caz medicamentul ajunge direct la nivelul căilor respiratorii şi astfel cantitatea ajunsă în circulaţia sistemică este minimă. Preparatele au potenţă diferită şi administrarea se realizează de obicei de două ori pe zi. Pacientul ar trebui să îşi clătească gura după utilizare, astfel încât să reducă riscul de apariţia infecţiilor cavităţii bucale (candidoză) A. Corticoizii administraţi pe cale orală sau injectabilă se folosesc în doze mari pentru tratamentul unei crize severe de astm, tratamentul având de obicei durata cuprinsă între 1 şi 2 săptămâni.

Corticosteroizii orali se administrează pe termen lung numai atunci când nici un alt tratament nu realizează controlul adecvat al simptomatologiei.
Dacă sunt administraţi pentru perioade lungi de timp, corticosteroizii reduc treptat probabilitatea de apariţie a unei crize de astm prin faptul că diminuează sensibilitatea căilor aeriene la acţiunea a numeroşi stimuli. Folosirea pe termen lung a corticosteroizilor, în special a unor doze mari admi¬nistrate pe cale orală, poate produce efecte secundare.