Pericardita cronică

Pericardita cronică reprezintă inflamat ia care începe gradat, dureazu mult si produce acumulare de fluid în spaţiul pericardic sau îngroşarea pericardului.
Există două tipuri principale de pericardită cronică. în pericardita cronică cu revărsat fluidul se acumulează încet în spaţiul pericardic dintre cele două straturi ale pericardului.	-	|
Pericardita cronică constrictivă este o boală rară care apare de obicei când între foiţele pericardului se formează ţesut cicatricial (fibros). Ţesutul fibros tinde să se contracte odată cu trecerea anilor şi comprimă inima. Din acest motiv volumul inimii nu mai creşte aşa cum se întâmplă de obicei în majoritatea cazurilor de boli cardiace. Deoarece este nevoie de o presiune mai mare pentru umplerea cordului aflat sub presiune, presiunea în venele care transportă sângele înapoi la inimă creşte. Fluidul se acumulează întâi 111 sistemul venos şi apoi în alte zone ale organismului, de exemplu sub piele.

Cauze
De obicei cauza pericarditei cronice cu revărsat este necunoscută, dar poate fi vorba despre cancer, tuberculoză sau hipofuncţie a glandei tiroide (hipotiroidism).
De obicei cauza pericarditei cronice constrictive este de asemenea necunoscută. Cele mai frecvente cauze sunt infecţiile virale şi radioterapia pentru cancer de sân sau pentru limfom. Pericardita constrictivă cronică poate fi cauzată şi de o boală care produce pericardită acută,
leziunile traumatice vechi, intervenţiile chirurgicale cardiace sau infecţiile bacteriene. în trecut, tuberculoza
era cea mai frecventă cauză de pericardită cronică în
numai de 2% din cazuri. în Africa şi India tuberculoza este încă cea mai frecventă cauză pentru toate formele de pericardită.

Simptome şi diagnostic
Simptomele pericarditei includ dificultăţi de respiraţie, tuse şi fatigabilitate. Tuşea apare din cauza faptului că presiunea prea mare din venele pulmonare forţează fluidul să transvazeze în sacii alveolari. Oboseala apare deoarece pericardul anormal interferează cu capacitatea de pompă a inimii, astfel meat inima nu mai poate pompa suficient sânge pentru a satisface necesităţile organis-mului. Alte simptome frecvente sunt acumularea de lichid în abdomen (ascită) şi la nivelul membrelor inferioare (edeme). Uneori fluidul se acumulează între cele două straturi ale pleurei (membranele care acoperă plămânii), situaţie denumită revărsat pleural A. Totuşi pericardita cronică nu provoacă durere.
Pericardita cronică cu revărsat poate produce puţine simptome dacă lichidul se acumulează lent. Aceasta se întâmplă deoarece pericardul se poate întinde progresiv şi nu se produce tamponadă cardiacă. Totuşi dacă lichidul se acumulează rapid inima poate fi comprimată şi poate apărea tamponada cardiacă.
Simptomele oferă .indicii importante pentru diag¬nosticul unei pericardite cronice, mai ales dacă nu există altă cauză de scădere a performanţelor cardiace - ca, de exemplu, hipertensiune arterială, boală coronariană, sau boli ale valvelor cardiace.
Pentru a confirma diagnosticul se utilizează ecocar-diografia -* . Cu ajutorul acestei metode se poate detecta cantitatea de fluid din spaţiul pericardic şi formarea de ţesut fibros în jurul inimii. De asemenea, se poate diagnostica tamponada cardiacă. Radiografia toracică poate identifica depozite de calciu în pericard. Aceste depozite apar la aproximativ jumătate din persoanele care suferă de pericardită constrictivă cronică.
Diagnosticul poate fi confirmat în una din cele două modalităţi. Cateterizarea cardiacă poate fi folosită pentru a măsura presiunea din cavităţile cardiace şi din vasele mari. Aceste măsurători le permit medicilor să diferenţieze pericardita de alte boli. Altă alternativă este reprezentată de rezonanţa magnetică nucleară (RMN) sau de tomografia computerizată (CT), metode cu ajutorul cărora se măsoară grosimea pericardului. De obicei pericardul este mai mic de 0,4 cm, dar în pericardita constrictivă acesta este de obicei mai gros de 0,8 cm.
Se poate efectua o biopsie pentru a determina cauza pericarditei cronice - de exemplu tuberculoza. în timpul intervenţiei chirurgicale exploratorie se prelevă o mică porţiune de pericard şi se examinează sub microscop. Ca alternativă se poate preleva o mostră folosind pericardioscopul (un tub cu fibre optice folosit pentru a vizualiza pericardul şi pentru a obţine mostre de ţesut) introdus printr-o incizie în torace.

Tratament
Când este posibil se tratează cauza care a dus la pericardita cronică. Dacă funcţia cardiacă este normală medicul ia o atitudine de expectativă. Dacă boala produce simptome, sau dacă se suspectează o infecţie, se efec-tuează drenajul chirurgicil *
■ Pentru persoanele cu ţx-ricardită constrictivă cronică repausul la pat, restricţionarea aportului de sare şi diureticele (medicamente care cresc excreţia de lichid) pot ameliora simptomele. Totuşi singurul -tratament curativ posibil este îndepărtarea chirurgicală a pericar-dului. Chirurgia vindecă aproximativ 85% din cazuri. Totuşi deoarece riscul de deces pe care îl implică inter-venţia chirurgicală este de 5% până la 15%, majoritatea pacienţilor nu optează pentru operaţie, decât dacă boala interferează substanţial cu activitatea zilnică. Chirurgia nu este recomandată în stadiile incipiente ale bolii (înainte ca simptome importante să apară) sau în stadiile avansate (când simptomele apar în repaus).