Roman realist-obiectiv
Roman modern-social
Ion           de Liviu Rebreanu
	Incadrata cronologic in perioada interbelica, proza lui Liviu Rebreanu, formata din nuvele: Framantari si Golanii, dar mai ales creatii epice, respectiv din romane: Ion, Padurea spanzuratilor, Adam si Eva, Ciuleandra, Craisorul, Rascoala, Amandoi si Gorila. Rebreanu nu mai urmeaza linia samanatoristilor, romanul sau Ion fiind „poate intaiul care nu face concesii viziunii idealizante, infrumusetate, asupra satului si a taranului. Cea mai importanta particularitate a romanelor lui Liviu Rebreanu este deschiderea spre modern, prin: analiza trairilor sufletesti ale personajelor, studierea instinctelor primare, prezentarea psihologiei colective a maselor, zugravirea gandurilor omului aflat in fata mortii. Toate aceste elemente fac din Rebreanu, asa cum foarte bine a observat criticul Eugen Lovinescu cititorul romanului romanesc modern. In acelasi timp Ion ramane un mare roman realist-obiectiv, Lovinescu fiind de parere ca Rebreanu a contribuit la obiectivarea prozei romanesti.
	Romanul Ion a aparut in anul 1920, dupa o lunga perioada de elaborare, fiind vorba de un deceniu. Amanuntul pare semnificativ in sensul ca evidentiaza constiinciozitatea lui Rebreanu in munca de creatie. Aparitia romanului a starnit un adevarat entuziasm in epoca, mai ales ca stabilindu-se in Bucuresti, zece ani a fost un gazetar marunt, publicand doua volume de nuvele: Framantari si Golanii. Nimic din creatia nuvelistica de pana atunci nu anunta valoarea de scriitor a lui Liviu Rebreanu. Asa cum apreciaza Lovinescu „Rebreanu parea nu numai fara stralucire, dar si fara indicatii de viitor". Criticul primeste romanul Ion, ca pe o izbanda a literaturii romane.
{Aprecieri critice}
	Romanul lui Rebreanu s-a bucurat de aprecierile unora dintre cei mai de seama critici ai nostri: Eugen Lovinescu considera romanul „o opera monumentala, poate mai mare ca nuvela", George Calinescu:„Ion este o epopee, mai degraba decat un roman, care-l consacra pe Rebreanu ca poet epic", Nicoale Manolescu:„Rebreanu ramane un mare creator al existentei satului".
{Geneza}
	La baza romanului se afla trei experiente de viata: o scena vazuta de scriitor in adolescenta, pe cand se afla la vanatoare pe colinele din jurul satului. E vorba de o scena in care Rebreanu a observat „un taran imbracat in straie de sarbatoare, care a sarutat pamantul reavăn de roua diminetii, ca pe o ibovnică". Scena i s-a intiparit in minte impresionandu-l, fiind folosita ulterior in roman, o intamplare relatata de sora sa, ca o fata instarita a ramas insarcinata cu un tanar sarac, motiv pentru care a fost batuta cumplit de tatal ei, care nu era de acord sa se inrudeasca cu un „sarantoc ce nu iubea pamantul si nici nu stia sa-l munceasca", un eveniment care l-a marcat in mod deosebit a fost convorbirea si apoi prietenia pe care autorul a avut-o cu un tanar vrednic si muncitor pe nume Ion al Glanetasului, care nu avea pamant si era nevoit sa traiasca drama umilitului din sat.
	Cele trei experiente de viata le valorifica in roman cu talentul aceluia care ramane unul dintre cei mai mari romancieri ai nostri. La cele trei experiente de viata se impune sa precizeze si faptul ca la baza romanului stau amintirile sale de copil ardelean, care a observat de timpuriu satul si taranul ardelean, mentalitatea si obiceiurile acestuia.
	Prima varianta a romanului a fost nuvela Rusinea, subiectul fiind reluat si dezvoltat intr-o alta lucrare Zestrea, in care se contureaza portretul lui Ion si intalnirea dintre acest flacau cu o fata pe nume Ileana, care in varianta definitiva Ion, devine Ana.
{Tema}
	Romanul Ion este o monografie a satului ardelean de la inceputul secolului al XX-lea, caracterizat prin lupta pentru pamant, intr-o lume in care valoarea omului era data, nu de calitatile lui native, ci de numarul loturilor de pamant pe care le detinea fiecare. Mai exact, romanul surprinde drama individuala a taranului roman in lupta pentru pamant, dezumanizarea lui Ion.
{Incadrarea in gen si specie}
	Ion se incadreaza in genul epic, deoarece nareaza fapte si intamplari, puse pe seama unor personaje, angajate in rezolvarea unui conflict. Ca specie literara este un roman deoarece: este o creeatie epica, are o intindere mare, fiind format din doua parti, cu treisprezece capitole. Cele doua parti ale romanului poarta titluri semnificative: Glasul pamantului si Glasul iubirii. Fiecare din cele doua subtitluri numeste o dominanta sufleteasca a personajului principal: pamantul si iubirea. Sufletul lui Ion a fost strigat in acelasi timp de doua glasuri: glasul pamantului, izvorat din nevoia de a scapa de situatia de umilit al satului si glasul iubirii, care se refera la dragostea pentru Florica, careia ii marturiseste ca e singura femeie din lume pe care o iubeste. Prima parte se numeste Glasul pamantului, deoarece Ion a raspuns la acesta, parasind-o pe Florica, fata frumoasa dar saraca si casatorindu-se cu Ana, uratica dar bogata, caci avea pamanturi primite zestre de la tatal sau, Vasile Baciu. Partea a doua se intituleaza Glasul iubirii, deoarece Ion incearca sa raspunda la acesta, intalnindu-se cu Florica, de acum casatorita cu George Bulbuc, fostul sau rival. Actiunea se desfasoara pe doua fire epice: primul dintre acesta are in centru existenta taranilor din Pripas, cu referire speciala la destinul lui Ion, cel de-al doilea plan narativ prezinta aspecte din viata intelectualilor satului respectiv, preotul Belciug si numeroasa familie a invatatorului Zaharia Herdelea. Romanul Ion are o intriga si un conflict riguros construit. Este vorba, in primul rand, de un conflict interior, psihologic, care are loc in sufletul lui Ion, intre fondul sau nativ dominat de calitati: harnic, ager la minte, cu dragoste de munca si faptul ca era nevoit sa suporte situatia de umilit al satului, pentru ca nu avea pamant. Acest conflict interior este dublat de un conflict exterior, dintre Ion si Vasile Baciu, Ion si George. Fiind un roman, la actiune participa un numar mare de personaje, bine individualizate.
	Ion este un mare roman realist obiectiv. Pentru a demonstra caracterul realist al romanului se poate urmari modul in care trasaturile realismului se oglindesc in acest roman prin: inspiratia din realitatile vietii taranesti din satele situate in nordul Ardealului la inceputul secolului XX, caracterizate prin lupta pentru pamant. Veridicitate, adica preocuparea pentru zugravirea adevarurilor vietii, ceea ce il determina pe Rebreanu sa urmareasca unele scene reale care l-au inspirat. Plasticitatea, adica realizarea unor scene deosebit de semnificative pentru teama-dezumanizarea lui Ion. In acest sens mentionam semnificativ capitolul Sarutarea care ne relateaza scena in care Ion, privind la pamanturile primite de la Vasile Baciu, ingenuncheaza sarutand pamantul, simtindu-se „mare si puternic ca un urias din basme". O alta scena de o plasticitate deosebita ramane scena finala din capitolul Sfarsitul, care ne relateaza moartea lui Ion. Scena se deschide cu o imagine auditiva a vajaitului sapei in aer, ca o pedeapsa venita de sus, urmata de o senzatie organica: „o fierbinteala care parca-i topea creierii", care va precedea cadere. Ultimele ganduri ale lui Ion sunt tot la pamant „si-i paru rau ca toate au fost degeaba si ca pamanturile lui au sa ramaie ale nimanui". Tipicitatea, adica personaje tipice in imprejurari tipice. Ion ramane un personaj tipic, deoarece intruchipeaza in el trasaturile esentiale ale taranului ardelean din nordul Ardealului, in primele decenii ale secolului XX, caracterizate prin lupta pentru pamant si dezumanizarea lui Ion generata de acesta. Ca personaj tipic, el trece prin anumite imprejurari tipice, obisnuite, menite sa evidentieze etapele dezumanizarii lui Ion dupa cum urmeaza: isi uraste parintii, pe tatal, Alexandru Glanetasul pentru ca a instrainat pamanturile din zestrea mamei, Zenobia, pe care o condamna ca a avut zestre dar s-a casatorit cu saracia. O paraseste pe Florica, fata frumoasa, dar saraca pe care o iubea si se aproprie de Ana, uratica dar bogata, pentru pamanturile ei. Pe Ana o necinsteste si atunci cand e in situatia de a avea un copil o paraseste, pentru a-l obliga pe tatal ei sa-i dea toate pamanturile. La nunta se gandeste doar la pamanturile, la banii de cinste si la carele de zestre, fara sa inteleaga ca odata cu ele ii intra in ograda si Ana. Dupa nunta se poarta urat cu Ana, incat o impinge la spanzuratoare, el fiind principalul autor moral. Dupa moartea ei, tine de viata copilului, Petrisor, ultimul descendent prin sange din Vasile Baciu, caci de copil se leaga pamanturile. Caracterul critic, in sensul ca Rebreanu cu toata dragostea lui pentru taranul ardelean, are o atitudine critica fata de Ion pe care nu-l iarta care sfarseste tragic.
	Ion ramane un mare roman obiectiv. Obiectivitatea romanului e data de atitudinea detasata a autorului, lipsa de implicare afectiva.
	Ion-roman social. Ion ramane un mare roman social deoarece: are in centru situatia satului si a taranilor, cu referire la aspecte de viata materiala, taranii fiind impartiti in  „bocotani" si saraci. Evidentiaza aspecte de viata spirituala, adica obiceiuri si traditii populare legate de evenimente importante din viata satului precum: hora, sfintirea si hramul bisericii, nunta, nasterea etc. Are in centru institutiile de stat existente la sat: biserica, scoala, primaria etc. Caracterul social al romanului e evident prin aceea ca are in centru familia- ca institutie sociala: familia invatatorului, familia lui Alexandru Glanetasul, familia lui Vasile Baciu, familia lui Toma Bulbuc. Ramane un mare roman social si prin aceea ca reda mentalitatiile vremii, cum ar fi casatoria bazata pe interese materiale si nu pe dragoste. Ca exemplu mentionam: casatoria lui Ion cu Ana a Floricai cu Geogre si a Laurei Herdelea cu teologul Pintea.
{Compozitia}
	La Liviu Rebreanu remarcam preocuparea deosebita pentru compozitie, astfel incat se poate vorbi la el de arta compozitionala.
	In cazul romanului Ion compozitia se caracterizeaza prin urmatoarele particularitati: romanul se compune din doua parti intitulate semnificativ Glasul pamantului si Glasul iubirii ( luam explicatia de la prima parte: de ce e roman?). Cele doua parti sunt formate dintr-un numar de sase si sapte capitole, purtand titluri semnificative. Primul capitol se intituleaza Inceputul, iar ultimul Sfarsitul. Titlurile capitolelor: Hora, Cositul, Nunta, Copilul, Streangul etc. evidentieaza, pe de o parte, evolutia actiunii, iar pe de alta parte, faciliteaza caracterizarea personajelor. Actiunea se desfasoara pe doua planuri narative: unul urmareste existenta taranilor din satul Pripas, cu referire speciala la destinul lui Ion, iar celalalt fir al actiunii surprinde existenta intelectualitatii satului: preotul Belciug si familia invatatorului Herdelea. Este evidenta tehnica contrapunctului, in sensul ca cele doula fire narative evolueaza paralel, ajungand sa se intersecteze in anumite momente ale existentei satului, la hora, la nunta, la inmormantare, dupa care se despart din nou, cunoscand o evolutie paralela. Romanul are o constructie sferica, deoarece incepe cu descrierea drumului spre satul Pripas, urmat de imaginea satului adunat la hora de duminica si se incheie simetric tot cu descrierea unei hore, care are loc cu ocazia hramului noii biserici, urmata de descrierea drumului de iesire din Pripas.
{Subiectul}
	Incipitul il constituie descrierea drumului de intrare in satul Pripas, la care se ajunge din „Soseaua ce vine de la Carlibaba intovarasind Somesul, cand la dreapta, cand la stanga" pana la Cluj din care se desprinde un drum alb care „da buzna in satul Pripas, pitit intr-o scrantitura de coline". La intrarea in sat te intampina „o cruce stramba pe care e rastignit Hristos, cu fata spalacita de ploi si cu o cununita de flori vestede, agatata de picioare". La intrarea in sat te intampina, intr-o parte a drumului, o casuta mica, varuita in alb, cea a familiei Glanetasului, iar in partea dreapta o constructie noua, fiind vorba de casa invatatorului Zaharia Herdelea, ridicata pe pamantul bisericii, daruit de preotul Belciug pe vremea cand cele doua familii erau in relatii de prietenie.
	Actiunea incepe cu fixarea timpului si a spatiului in care vor avea loc evenimentele, intr-o zi de duminica Rusaliilor, in satul Pripas, cand toti locuitorii se aflau in curtea Todosiei, vaduva lui Maxim Oprea si mama Floricai. In curte pot fi zarite clai de fan, grajduri de hambare, dovada ca parintii Floricai au fost oameni instariti, dar dupa moartea tatalui, mama n-a mai putut purta rosturile gospodariei, astfel ca au saracit.
	Hora prezinta importanta deosebita din urmatoarele motive: Rebreanu a avut o conceptie corecta asupra taranimii, pe care a vazut-o ca o clasa eterogena, stratificata in „bocotani" si saraci. Astfel, cei bogati stateau grupuri-grupuri, vorbeau tare, raspicat si cu importanta. Semnificativ ramane cazul unui anume Stefan Hotnog, care se tot freca pe burta de parca ar fi avut junghiuri, vorbea tare si la o interventie a primarului, ii da o replica, sfatuindu-l pe acesta ca mai intai sa-i plateasca datoria, dovada ca si autoritatile erau supuse bogatanilor din sat. Tinerii bogati jucau la loc de cinste, in aproprierea lautarilor tigani. Intre cei bogati ii putem vedea pe Ana si pe George Bulbuc, acesta isi face datoria de flacau bogat, punand bani in arcusul lautarului. Intre cei saraci puteau fi vazuti Florica si Ion. Ramane edificatoare atitudinea lui Alexandru Glanetasul, care statea in usa bucatariei „pe de laturi ca un caine la usa tinzii", tragea cu urechea, dorind sa se amestece in vorba, sfiindu-se, totusi sa se vare intre bogatasi". Ion se numara printre cei saraci, caci muncind sa cada pe branci, dupa luni de zile aduna, trudind pe la altii, o suta de zloti, simtind mereu apasarea nevoilor si faptul ca e izolat. Tot la hora se naste intriga, venindu-i lui Ion in minte planul diabolic de a o seduce pe Ana pentru a-l obliga pe Vasile Baciu sa i-o dea de nevasta si odata cu ea, pamanturile socrului ca zestre. Tot la hora, pe langa tarani, facem cunostinta cu intelectualii satului, respectiv cu preotul Belciug, urmat de doamna Herdelea cu fiicele ei, Laura si Ghighi, cat si cu Titi Herdelea, cinstind cu prezenta lor sarbatoarea. Hora ramane o pagina etnografica memorabila, prin jocul traditional, in care simtim vigoarea flacailor si candoarea fetelor, prezenta lautarilor, toti constituind un anumit ritual „zecile de perechi bat somesana cu atata pasiune, ca din potcoavele flacailor scapara scantei, poalele fetelor se bolborosesc iar colbul de pe jos se aseaza in straturi groase pe fetele brazdate de sudoare, dar luminate de multumire".
	In centrul romanului se afla figura simbolica a personajului principal Ion al Glanetasului, flacau harnic, dar sarac din satul transilvanean Pripas. De mic Ion iubeste pamantul „Iubirea pamantului l-a stapanit de mic copil, vesnic a pizmuit pe cei bogati si vesnic s-a inarmat intr-o hotarare patimasa ca trebuie sa aiba pamant, trebuie. De atunci pamantul i-a fost mai drag ca mama lui". Ion ar fi dorit sa munceasca pentru a scapa de situatia de umilit al satului si cu toate ca era harnic, ager la minte nu reusea. Pentru aceasta situatie ramane edificatoare scena din capitolul Cositul, cand intr-o zi de primavara timpurie, mergand sa coseasca otava de pe o bucatica de pamant ramasa, dupa ce tatal sau a instrainat pamanturile ajunge sa exclame „Doamne cat pamant". El considera ca „pamantul e un urias iar el un vierme, o frunza valtorita de vant, calcata sub picioare". Tot dintr-un simt al proprietatii intra cu doua brazde in pamantul lui Simion Lungu cu care ajunge la judecata.
	Daca cinstit nu poate ajunge la pamant ii ramane solutia casatoriei cu Ana, fiica lui Vasile Baciu, pe care tatal ei dorea s-o dea lui George Bulbuc, fecior de oameni avuti.
{Caracterizarea lui Ion}
	Personajul principal al cartii este Ion al Glanetasului, fiind in centrul actiunii si contribuie la reliefarea personajelor secundare. Personaj realist, Ion e unul de referinta in literatura romana, concentrand tragica istorie a taranului ardelean din primele decenii ale secolului al XX-lea. Tipicitatea personajului se refera la faptul ca Ion concentreaza in el trasaturile esentiale ale unei categorii sociale respectiv ale taranului ardelean aflat in lupta pentru pamant intr-o lume in care valoarea omului e data nu de calitatile native, cat mai ales de numarul locurilor de pamant. Personajul Ion ramane o figura simbolica, singulara prin iubirea pamantului si prin drama pe care o traieste. Nu intamplator Eugen Lovinescu afirma despre Ion ca e „o figura simbolica mai mare decat natura". Complexitatea acestui personaj a dat nastere unor pareri critice diferite incat, din insumarea lor se constituie o figura plurivalenta, alcatuita din putine lumini(calitati) si multe umbre(defecte), dar impresionanta prin iubirea uriasa pentru pamant. Unii critici vad partea frumoasa a personajului, in timp ce altii, cei mai multi, il condamna. Astfel: Eugen Lovinescu il aprecieaza afirmand ca Ion „este expresia instinctului de stapanire a pamantului, in slujba careia pune o inteligenta ascutita, o viclenie procedurala, si, cu deosebire, o vointa imensa". Spre deosebire de Lovinescu, George Calinescu afirma ca „nu din inteligenta a iesit ideea seducerii, ci din viclenie instinctuala, caracteristica oricarei fiinte reduse". Iata de ce pentru critic „Ion e o bruta. A batjocorit o fata, i-a luat averea, a impins-o la spanzuratoare si a ramas, in cele din urma, cu pamant". Interesanta ramane si parerea lui Paul Georgescu: „figura centrala a cartii e un flacau voinic, destept, energic, care sufera de saracie si crede ca prin calitatile lui e capabil de alta soarta". Tudor Vianu vorbind despre Ion subliniaza trasaturile statornice ale sufletului taranesc: „lacomia de pamant si senzualitatea robusta, afirmate prin siretenie, lipsa de scrupule si cruzime".
	Apriga dorinta a lui Ion de pamant, transformata in obsesie, apoi in patima il pune in relatii conflictuale cu sinele, fiind vorba de conflictul interior, care are loc in sufletul personajului, intre constiinta calitatilor sale native si faptul ca nu putea scapa de situatia de umilit al satului pentru ca nu avea pamant. In al doilea rand, patima pamantului il pune in relatii conflictuale cu cei din jur, fiind vorba de conflictul exterior care are loc intre el si Baciu, Ana si Geogre si chiar intregul sat.
	Asa cum bine subliniaza cele doua subtitluri are romanului, sufletul lui Ion e strigat in acelasi timp de doua glasuri: cel al pamantului si cel al iubirii. Astfel spus, cele doua glasuri se constituie ca doua coordonate ale sufletului lui Ion: patima pamantului si patima iubirii. Patima pamantului: „iubirea pamantului l-a stapanit de mic copil, vesnic a pizmuit pe cei bogati si vesnic s-a inarmat intr-o hotarare patimasa: trebuie sa aiba pamant mult, trebuie. De atunci, pamantul i-a fost mai drag ca o mama". Ion era un elev foarte bun al invatatorului Herdelea, care procura carti, determinandu-l sa citeasca mult. Treptat pasiunii pentru citit i-a luat locul dragostea pentru pamant, din nevoia de a scapa de situatia de umilit al satului. Asa se explica faptul ca nevoia de pamant si simtul proprietatii il determina sa-si urasca parintele, pe Alexandru Glanetasul, care fiind viciat, a instrainat pamanturile primite ca zestre de mama sa, Zenobia, fata de care are sentimente negative pentru ca a avut pamanturi primite ca zestre, dar s-a casatorit cu saracia. Ion s-a saturat sa munceasca pe branci, luni de zile, trudind pe la altii si sa primeasca doar o suta de zloti simtind mereu apasarea nevoilor. In acest sens, ramane semnificativ capitolul Zvarcolirea, care prezinta celebra scena a cositului, reprezentativa pentru patima pamantului pe care o avea Ion. Intr-o dimineata de vara, Ion merge in hotarul satului sa coseasca otava de pe unica faneata ramasa din frumoasa zestre a mamei sale, Zenobia. Cateva secvente din aceasta scena redau dragostea lui Ion pentru pamant: „Simtea o placere atat de mare vazandu-si pamantul incat ii venea sa cada in genunchi si sa-l imbratiseze [...]. Glasul pamantului patrundea navalnic in sufletul flacaului ca o chemare". In contrast cu pamantul Ion se simtea mic si slab „ca un vierme pe care-l calci in picioare, sau ca o frunza pe care vantul o valtoreste cum ii place". El se simte mic iar pamantul ramane pentru el un urias. In finalul capitolului, exclamatia „Cat pamant, Doamne!" este rostita cu un suspin prelung, exprimand starea sufleteasca a lui Ion in fata pamantului.
	Tot spiritul proprietatii e acela care il determina sa intre la arat cu doua brazde in holda vecinului Simion Lungu, numai pentru faptul ca odata, acel pamant a fost al familiei lui.
	Harnic si deosebit de capabil, Ion ar fi dorit sa ajunga la pamanturi pe cale cinstita. Daca asa nu se poate recurge la fapte necinstite, la o „viclenie procedurala", cum preciza Lovinescu: o paraseste pe Florica, fata frumoasa, dar saraca, a vaduvei lui Maxim Oprea, desi ii era draga si se aproprie de Ana, uratica dar bogata, consitent ca „Ana avea locul, case si vite multe". O seduce pe ana si cand aceasta ramane insarcinata, o paraseste, pentru a-l obliga pe Baciu sa-i dea toate pamanturile, nu doar cele potrivite de zestrea pentru Ana. Asa dupa cum aflam din caracterizarea directa facuta de autor Ion era: „iute si harnic, ca ma-sa chipes, voinic, dar sarac". El simte dureros prapastia dintre el si „bocotanii" satului. Astfel, cand Ana e in situatia de a avea un copil, Vasile Baciu crezand ca e vorba de George, om bogat de frunte in sat, pare a fi multumit deoarece nu e nevoit sa-si instraineze multe locuri de pamant, pentru a potrivi zestea Anei. In momentul in care afla ca Ion e autorul, nu se retine sa  strige la hora, in gura mare: „Mie-mi trebuie ginere cumsecade, nu fleandura!" numindu-l pe Ion „sarantoc", „golan si hot". Ce are hotul cu fata mea?". Ion primeste cuvintele bogatului ca pe niste plesnituri de bici „Ion facea fete-fete, genunchii ii tremurau, iar in cerul gurii simtea o uscaciune, parca i s-ar fi aprins sufletul. Fiecare vorba il impungea drept in inima, mai ales ca auzea tot satul".
	Sentimente asemanatoare traieste Ion si in biserica, cand preotul Belciug condamna atitudinea lui fata de Ana, dar si faptul ca s-a batut cu George la carciuma: „dojana preotului il lovea ca un bici de foc. Numai ticalosii sunt astfel loviti in fata lumii intregi, dar el de ce e ticalos? Pentru ca nu s-a lasat calcat in picioare, pentru ca vrea sa fie in randul oamenilor?"
	Pamantul inseamna pentru Ion demnitate si de aceea el tanjeste dupa pamantul pe care intentiona sa-l munceasca cu harnicie si pricepere.
	Capitolul Nunta il surprinde pe Ion intre cele doua glasuri, devenite voci interioare. Pentru ca Ana era inainte de nastere, la jocul miresei joaca cu Florica „prima drusca" iar aproprierea de aceasta si manifestarile lui o fac pe Ana sa inteleaga definitiv ca Ion o mai iubeste pe Florica. Gandea mai intai „ce-ar fi, oare, daca as lua pe Florica si sa fugim amandoi in lume, sa scap de uratenia asta?", apoi in clipa urmatoare se gandea in sine cu dispret: „si sa raman tot calic pentru o muiere?". Tot in acest sens retinem si cuvintele repetate mereu de mama Zenobia: „Tot la saracie tragi dragul mamei, tot? Alta mireasa, in afara de Florica n-ai gasit?". La nunta se gandea doar la pamanturile si la carele de zestre, uitand faptul ca toate acestea se leaga de prezenta Anei. Dupa nunta, respectiv dupa ce a intrat in stapanirea locurilor lui Vasile Baciu, Ion iubeste pamanturile, care acum erau ale lui si il fac sa fie alt om. Amintim in acest sens capitolul Sarutarea in care Ion, cuprins de fericire, ingenuncheaza si saruta pamantul. Se vede acum mare si puternic, ca un „urias din basme, care s-a intors victorios dintr-o batalie grea". El se simte uriasul, fiind proprietarul pamanturilor, iar „pamantul se clatina, se inclina in fata lui".
	Iubeste pamantul, dar o batjocoreste pe Ana cu brutalitate si violenta, dovedindu-se a fi ceea ce afirma Calinescu, „o bruta". In acest sens ramane semnificativ capitolul Vasile, cu care se deschide partea a doua. Dupa o discutie cu Ana, „cu o pofta neinfranta, Ion ridica mana si o loveste greu peste obrazul stang. Durerea scoase din pieptul femeii un tipat ascutit, iar Ion o mai trasni si peste ochii ce-l priveau cu spaima [...] Ana cazu pe prispa, ametita".
	Nici bunatatea Anei, nici harnicia ei, nici faptul ca-i daruise un copil, pe Petrisor, nu indupleca inima lui Ion. Ana ramane o victima in planul de provenire al lui Ion.
	Toata decaderea morala a lui Ion este foarte bine subliniata de scena inmormantarii Anei, cand cu capetele descoperite cei doi autori morali care au impins-o la spanzuratoare: tatal- Vasile Baciu si sotul-Ion privesc indiferent trupul tanar din sicriu, gandind amndoi la pamant. Baciu considera ca dupa moartea Anei ii va fi mai usor sa ajunga la pamanturile lui, in timp ce Ion gandea ca trebuie sa tina de viata copilului, caci de acesta se legau pamanturile, el fiind ultimul descendent prin sange din Baciu.
	O elocventa scena care ilustreaza patima pamantului, este cea a mortii sale, cand ultimul gand si cele mai mari regrete se leaga de pamanturi.
	Patima iubirii e generata de cel de-al doilea instinct al lui Ion. Odata potolit „glasul pamantului" sufletul lui Ion e luat in stapanire de celalalt glas, al iubirii pentru Florica, acum casatorita cu George, fostul sau rival. Iubirea patimasa pentru aceasta duce fara dubiu la destinul tragic al lui Ion. Surprins intr-o noapte in curtea lui George chiar de catre acesta, e ucis, in mod simbolic cu sapa, unealta a pamantului. In capitolul Sfarsitul, lui Ion ii vin in minte intamplari petrecute in viata lui dupa care „ii pare rau ca toate au fost degeaba si ca pamanturile au sa ramaie ale nimanui".
	Ca modalitate artistica remarcam faptul ca trasaturile morale ale lui Ion reies indirect, prin prezentarea faptelor, gandurilor si atitudinilor lui, precum si din caracterizarea directa facuta de autor sau din relatiile cu personajele.