POEM
Cândva demult , trăia-ntr-o casă veche ,
Un om , ce-a fost și mângâiat de vreme .
Spunea ades , ca nu mai are mult de viețuit,
Că timpul i s-a scurs și trupu-i  năruit .

Trăia el sus , în vârful munților Kaukaz,
Pe nimeni neavând să-l mângâie pe-obraz .
Vroia să-nvețe a muri , cum chiar odat-a spus,
Uitându-se-n oglindă la sufletu-i distrus .

Și n-a văzut lumina , pântr-o zi departe ,
Frumosul Gilgamesh , veni , ca suferința-i s-o împartă .
Mult timp trecuse , iar Gilgamesh plapând ,
Avut-a grijă de bătrân , și iată rând pe rând ...

Că semizeul nostru drag , la pat căzuse-ncet ,
Iar în oglindă s-a uitat și a văzut un viu schelet .
Acum chiar Gilgamesh era bătrănul cel bolnav ,
Și necrezându-și ochilor s-anjuhiat pe dat' .

Dar , unde e batrănul ,cel brusc întinerit ,
El a furat armura , și a fugit în grabă fericit  .
Dar, marele Kaukaz  nu a putut să-l treacă ,
Căci a-nghețat de frig , și a murit pe dată .
Aceasta e legenda străbunului pământ   ,
„Și cinei vinovatul ? ” La mulți le sare-n gând  .
Iar Gilgamesh frumosul nu are nici o vină ,
Dar nici batrânul , ce în zăpezi termină ...