Trecători în haine negre împart coridoare acoperite de fumul lumânărilor. Asemeni particulelor gri ce se ridică în aer, aceştia urcă până ce ating o uşă grea de lemn,  mâncată de vreme şi trântită de soldaţi. Am reuşit să trec de  obstacolul mişcător căci am ajuns să fiu eu prostul de gardă...
	De sus vedeam urbea afundată în formaldehidă. Copacii bătuţi de vântul lui noiembrie cădeau în lungul proces de descompunere. Străzi bătătorite de roţile tunurilor ascund dramele celei din urmă istorisiri a patriei mele... Clădiri mângâiate de gloanţe şi alintate de obuze găzduiesc victimele istoriei.
	Văd tot, dar nimic nu-mi atinge sufletul. Sunt mort. Cu toate cele, mai puţin cu trupul, mă scufund în starea vegetativă a războiului. Doar umerii traşi în jos de forţa puştii îmi amintesc de faptul că sunt încă viu. Apuc patul rece, pun mâna pe trăgaci şi simt cum i-aş dărui oricui cel din urmă glonţ de 12 mm, aşa că îndrept ţeava spre cer şi trag. Sper să ating vreo zburătoare, dar nici ciorile nu par a mai îndrăzni să se lupte cu timpul sau cu picăturile ce se scurg din negură. Vântul se înteţeşte. Îmi tremură picioarele, dar nu ştiu de ce... Să-mi fi intrat deja frigul în oase, să îmbătrânesc zece ani în câteva luni... Mi-e greu să cred.
	Din spate aud bătăi în uşă.
	- Deschide, Schneider, deschide!
	Vocea de după uşă mă duce cu gândul la un bocet monoton venit din cercurile lui Dante. Ralf, o santinelă ce n-a putut lua o armă mai grea decât bunul Luger, intră şi-mi încredinţează un pachet de importanţă majoră: o conservă de hering şi tabachera plină. Pe fundul cutiei stă o scrisoare. Bine sigilată, numele expeditorului scris în stilou s-a şters până să ajungă la mine.
	- Să nu o deschizi mai devreme de răsăritul soarelui. E de importanţă majoră, ai nevoie de linişte înainte de a o deschide.
	Observ ceva schimbat la Ralf... În obscuritatea orei două, faţa lui pare a emana o lumină de provenienţă străină. Încerc să-l privesc, dar nu-i pot descifra trăirile venite din ochii săi. Parcă văd prin el. Am certitudinea că totul este în mintea mea, tot ceea ce văd face parte din încercările disperate ale organismului meu care-mi spune să mă opresc.
	Din tencuiala turnului cade o bucată de cărămidă. Alunecă spre bocancii mei, atinge pielea zgâriată de la atât de multă uzură. Mă uit la santinelă, dar a dispărut...
	Rămas în plata mea, aprind cea dintâi ţigară. Îmi întreb heringul mort în sare oare cât o să mai ţină circul ăsta. Nu că i-ar păsa, vremea lui s-a dus... Deranjat de urmele roşii lăsate pe bocanci, urme ce-mi amintesc de zile mai negre, arunc spre drum cărămida. Aştept să aud zgomotul aterizării pe ciment ud, dar un corb alungă liniştea. Îndrept lanterna spre cotrobăitor, dar razele se pierd în negură. Dinspre gară se ridică un fum, se uneşte cu norii veniţi din colţul gurii mele undeva departe, în cercuri...
	Venit din răsărit, trenul de Dresda aduce muniţie şi provizii. Un sunet atât de plăcut mă duce cu gândul la vremea când nu ştiam că oamenii sunt capabili de asemenea dezordine. Eram naiv, căci nu alţi oameni decât cei pe care-i vedeam atunci ne-au adus pe toţi în acest câmp de încercat ultimele avioane englezeşti.
	A doua ţigară nu o să mă distrugă mai rău decât prima, mă ţine treaz... Bricheta rămâne fără gaz. Iar trebuie să străbat oraşul până la Hans, doar doar de s-ar termina noaptea asta.
	Îmi închid ochii şi aştept. Ce aştept, am uitat acum multă vreme, dar ceva încă aştept. În decrepitudinea urbei, linii de telegraf anunţă un mort proaspăt, altul căzut la datorie. A cui datorie, nimeni nu mai ştie...
	Ca un ciulin ieşit de nicăieri ce se ascunde în firele de iarbă, o lumină roşie anunţă cel din urmă ceas al acestei ture. Ca soldatul ce-a trecut prin experienţa vieţii sale mi-e speranţa. Oricum m-aş prezenta în faţa lor, nu vreau să fac altceva decât să pic, să mă fac una cu focul: cenuşă, scrum, carbon.
	Măcar am supravieţuit nopţii fără a-mi face un cadou... Părăsesc turnul, păşesc în haosul dimineţii. Ceva în piept bate, dar ştiu că sunt mort şi mort o să fiu până când scap de aici. Mă urc pe motor şi merg spre Hans. Asemeni mie erau şi bricheta şi rezervorul şi butelia de gaz bună în caz de ruşi: reci, lipsite de suflet, unelte în mâna altuia...
	Tai drumul pe motor, las benzina să se scurgă mai repede ca sângele inamicului. Privit atât de aproape, praful ce acoperă străzile mă face să-mi doresc să fi stat de gardă mai mult.  Ajungând la destinaţie, cu ultimele mărci fac plinul. Cu greu mă abţin să nu aprind o ţigară... Privind spre mine, Hans mă ia de umăr.
	- Ralf a murit.
	- Clar, l-am văzut acum câteva ore...
	- E mort de două zile. Ofiţerilor le-a fost greu să-i identifice corpul. L-a fărâmiţat un obuz când livra corespondenţa spre Leipzig.
	De parcă plumb macină măduvă încă vie, cad. Un duşman mai puternic decât o faţă cu secure şi ciocan în frunte mă doboară. Ajuns la capăt de drum, mă întind pe pământul bătătorit. Din buzunar alunecă o scrisoare.
	O vrabie albă taie cerul spre Dresda, o locomotivă pleacă din gară. Ochii mi se închid, dar ceva încă văd...
	,,... plânge, dar vântul a pătruns în mine şi a uscat tot ce mai era acolo. Aş ţipa, dar fumul mi-a intrat adânc în plămâni. Te-aş iubi, dar încă eşti departe. N-am nimic de făcut decât să te aştept şi să te iubesc în singurătatea mea..."