o munca de cacat

O muncă de căcat!

Dacă ar fi ştiut ce-l aşteaptă, Şeful l-ar fi ascultat pe Paulică şi i-ar fi acordat acea mărire de salariu. Nici nu cerea mult omul, 1 milion de lei vechi şi prăpădiţi, măcar să-şi scoată banii daţi pe transportul în comun şi, poate, şi ceva din factura de mobil necompensata.


Paulică avea prea mult bun simţ să-i spună Şefului să facă bine şi să-i sune personal pe acei furnizori din câteva simple motive:
1) Nu-i cad coaiele;
2) Cuvântul lui are mai multă greutate;
3) Paulică era prea gras şi cu craci prea strâmbi ca să fie secretară, fie şi a Şefului, aflat la vârsta temerilor şi îndoielilor, drept pt care ar fi regulat şi-o pisică, numai să-şi reconfirme îndoielnica virilitate;
4) Şeful avea minute nelimitate, Paulică vorbea pe banii lui (puţini).

L-am auzit de multe ori pe Paulică spunând cu năduf că lucrăm într-o firmă de căcat. Şi că merită să ne pişăm pe ea şi să ne cărăm în lumea largă. Dar n-aveam cum să-mi închipui nici în cele mai negre vise că refulările paşnicului Paulică aveau să se adeverească mai ceva ca abstracţiunile lui Nostradamus.

Şi se făcu o zi de noiembrie oribil, cu o ploaie diluviană, numa’ bună să stai acasă, cu plapumă-n cap, necum să vii la scârbici. Un fum alb gros, o duhoare pătrunzătoare pătrunsese în tot sediul, în toate ungherele, în toţi porii. Nu atât frica de incendiu ne-a precipitat pe toţi afară, în ploaie, ci mirosul acela lugubru, care părea că ne exfoliază esofagul şi plămânii. “Ce Dumnezeu o fi? A luat foc serverul? O fi vreun scurtcircuit?” “De unde, miroase a şobolan mort, cred că s-o fi prins unul în fire şi asta i-a fost!”, ne dădeam noi cu părerea. Evident că nimeni n-a avut curajul să orbecăie prin fumul gros înăuntru nici măcar pt a-şi salva hainele.

Ne-am numărat între noi. Lipsea Paulică. “Te pomeneşti că a rămas înăuntru, băi, săriţi şi scoateţi-l, că ăsta se asfixiază acolo şi, aitist nebun ce este, dacă nu îi dă nimeni un mail că arde sediul, singur nu-şi dă seama”.

“Nu vă duceţi, că muriţi degeaba, Paulică a ieşit val-vârtej acum 10 minute”, ne-a spus o colegă. Şi duş a fost. Nu şi consecinţele plecării sale intempestive.

Ce am aflat ulterior a fost o palmă pe obrazul tuturor domnişoarelor de la resurse umane care ne învaţă că la interviu se merge cu capul în pământ şi nu se întreabă de salariu. Aşa făcuse şi Paulică şi a ajuns ca noi toţi, doar că pragul lui de toleranţă era altundeva situat. Ardelean molcom, Paulică se enerva greu, dar când ajungea la concluzia că-i bai, apăi bai era!

După a douăzecea întrevedere cu Şeful, în care i se pusese aceeaşi placă (compania e-n dezvoltare, are cheltuieli mari – normal, Şeful îşi luase 4×4 şi pasase vechea maşină socrilor – că el, Paulică, este plătit oricum regeşte pt munca “de căcat” pe care o face, că ar trebui să fie recunoscător că i s-a dat şansa de a munci la patron străin şi că este un vierme profitor), Paulică a ajuns la concluzia că-i bai.

Restul e istorie. Când firmă e de căcat, iar tu faci – zice Şeful – muncă de căcat, nu poţi decât să accepţi că duci o viaţă de căcat. Dar măcar cald să fie, să nu faci amigdalită. Drept pt care Paulică şi-a făcut nevoile pe platoul din cuptorul cu microunde. Un căcat mare, încolăcit, ca un kurtoskolacs, de abia a încăput. După care ardeleanul scos din minţi, pe care nimeni nu-l auzise un an ridicând tonul, a rotit temporizatorul pt 10 minute. Şi duş a fost.

Domnişoarele de la resurse umane ar trebui să înveţe că un căcat copt lent şi uniform, la peste 300 de grade Celsius, timp de 10 minute, pute nu îngrozitor, ci este însăşi definiţia ororii. Pute insidios, pt că nu te păleşte dintr-o dată, ci lent, prin toate lufturile de sub uşi şi intră până şi-n tencuială. Ceea ce s-a şi întâmplat.
- n-am mai putut purta niciodată haina uitată în cuierul de pe holul de lângă biroul şefului, unde era amplasat nefericitul cuptor cu microunde. Nici colegii mei
- sediul a trebuit să fie abandonat definitiv. După 2 săptămâni de stat cu uşile şi ferestrele vraişte, mirosea ca la crematoriu. Nici zugrăvitul nu a rezolvat mare lucru, deşi a costat mult mai mult decât milionul în plus la leafa bietului Paulică
- a trebuit schimbat tot mobilierul. Prinsese miros de privată comunală, cu îmbunătăţiri de mahon nobil
- cuptorul respectiv n-a mai fost bun nici pt ţiganii care treceau prin zonă să ridice deşeurile. “Da’ ce-aţi făcut, manca-v-aş, v-aţi uscat câinele în cuptor şi l-aţi uitat acolo?!”, ne-au întrebat ei şi au renunţat să-l mai ia
- Luminiţa a făcut hepatită. De greaţă. Acum suferă şi de constipaţie cronică şi colon iritabil, pt că orice drum la toaletă pt cuvenita uşurare îi dă frisoane
- Şeful a pierdut un contract bănos de publicitate cu o mare agenţie. Clienţii au intrat la bănuieli văzând că El Lider Maximo se tot codeşte să-i invite în sediu şi se întâlneşte cu ei prin restaurante şi hoteluri. Probleme de bonitate, dacă nici sediu nu-şi permit – şi-or fi zis ei şi duşi au fost. Pt că zgârciobul nici măcar n-a vrut să închirieze temporar un alt sediu.
- chiar dacă lucrez acum altundeva, eu nu mai vin cu mâncare de acasă şi cu atât mai puţin nu concep să o mai încălzesc la microunde. Şi asta mă costă al naibii. Unde mai pui că am fobie la electrocasnice