Leucemia acută limfocitară

Prognostic şi tratament

Inainte ca diferite tratamente să devină disponibile, majoritatea persoanelor cu LAL decedau în decurs de 4 luni de la stabilirea diagnosticului. în prezent, până la 80% din copii şi 30-40% din adulţii cu LAL se vindecă, în majoritatea cazurilor, prima cură de chimioterapie reuşeşte să controleze boala (remisiune completă). Copiii cu vârste între 3 şi 7 ani au cel mai bun prognostic; copiii mai mici de 2 ani şi adulţii vârstnici au prognosticul cel mai nefavorabil.

Prognosticul este influenţat şi de numărul globulelor albe şi de tipul anomaliilor cromozomiale implicate.
Chimioterapia este foarte eficace şi se administrează în etape. Scopul tratamentului iniţial (chimioterapie de inducţie) constă în obţinerea remisiunii prin distrugerea celulelor leucemice, astfel încât celulele normale să se poată dezvolta din nou în măduva osoasă. Poate fi necesară spitalizarea pacientului timp de Câteva zile sau săptămâni, în funcţie de rata de recuperare a măduvei osoase. Transfuziile de sânge şi plachete sunt necesare pentru tratarea anemiei şi prevenirea sângerărilor, iar pentru combaterea infecţiilor trebuie administrate antibiotice. Anumite substanţe nocive formate în or¬ganism, cum ar fi acidul uric, eliberate în urma distrugerii celulelor leucemice, sunt eliminate mai uşor din organ¬ism dacă se administrează lichide intravenos, în asociere cu un medicament denumit alopurinol.

Se foloseşte una din cele câteva asocieri chimioterapice existente, iar dozele se repetă timp de câteva zile sau săpţămâni. O astfel de asociere este reprezentată de prednison administrat pe cale orală şi administrarea săptămânală intravenoasă de vincristin asociat cu o antraciclină (de obicei daunorubicină), asparaginază şi uneori ciclofosfamidă.
Pentru distrugerea celulelor leucemice de la nivelul meningelor (straturile de ţesut care acoperă creierul şi măduva spinării), se injectează direct în lichidul cefalorahidian metotrexat şi/sau citozin-arabinozid. Aceste tratamente se pot administra în asociere cu radioterapie cerebrală. Chiar şi la persoanele la care există semne minime de răspândire a bolii la nivelul creierului, se aplică un tratament similar în scop profilactic, deoarece există un risc crescut de afectare meningiană.

La câteva săptămâni după tratamentul iniţial cu doze mari, se administrează un tratament suplimentar (chimioterapie de consolidare) cu scopul de a distruge celulele leucemice restante. Alte medicamente chimio¬terapice, sau aceleaşi medicamente precum cele utilizate în timpul fazei de inducţie, se folosesc de câteva ori în decurs de Câteva săptămâni. Tratamentul efectuat în continuare (chimioterapie de menţinere), care se face de obicei cu mai puţine medicamente, în doze mai mici, se continuă timp de 2-3 ani. în cazul persoanelor care au risc crescut de recădere, determinat de anumite anomalii cromozomiale prezente în celulele leucemice, se reco¬mandă transplantul de celule stem efectuat în timpul primei perioade de remisiune.

Celulele leucemice pot reapărea (o situaţie denumită recădere), de obicei în sânge, măduvă osoasă, crfier, sau testicule. Reapariţia în măduva osoasă este deosebit de gravă. Se efectuează din nou chimioterapie, iar deşi majoritatea persoanelor răspund la tratament, există un risc mult mai mare de revenire a bolii, în special la copiii mai mici de 2 ani şi la adulţi. Când celulele leucemice. reapar în creier, se injectează în lichidul cefalorahidian chimioterapice o dată sau de două ori pe săptămână. Când celulele leucemice reapar la nivelul testiculelor, chimioterapia se asociază cu radioterapie.

La persoanele cu recădere, cea mai bună şansă de vindecare este oferită de aplicarea chimioterapiei în doze mari asociată cu transplant de celule stem-alogene, însă această procedură poate fi efectuată numai dacă se pot obţine celule stem de la o persoană cu ţesuturi compa¬tibile (potrivire de HLA). Donatorul este de obicei un frate sau o soră, însă pot fi utilizate celule de la donatori compatibili neînrudiţi (sau chiar celule parţial compa¬tibile, prelevate de la membri ai familiei sau de la donatori neînrudiţi, precum şi celule stem ombilicale). Trans¬plantul de celule stem este rareori aplicat la persoanele în vârstă de peste 65 de ani, deoarece rata de succes este mult mai mică şi există un risc mai mare de efecte secundare fatale.

După recădere, tratamentele adiţionale efectuate la persoanele care nu pot beneficia de transplant de celule stem sunt adeseori greu de suportat şi ineficace, iar starea pacienţilor se deteriorează suplimentar. Există însă posibilitatea de obţinere a unor remisiuni. La indivizii care nu răspund la tratament trebuie discutat despre îngrijirile acordate către sfârşitul vieţii B.