Când eram în clasa a 8a am pus mâna pe Dicționar al Religiilor de Mircea Eliade. Universul meu, îndoctrinat cu riturile bisericii greco-catolice s-a destrămat. Am aflat că există peste 4000 de religii în lume și m-am simțit ipocrit să cred că a mea este singura dintre cele 4000 care are dreptate. (https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_religions_and_spiritual_traditions)
De atunci am început să merg mai puțin la biserică, pe urmă de Paști și de Crăciun și, la final, deloc. Nu puteam fi ipocrit cu mine, pentru că, în viziunea mea, fie ești religios (all in, cum s-ar spune în poker), fie nu.
Religia dă un sens comun vieții oamenilor, dar momentul în care te separi de ea e momentul în care începi să cauți sensul vieții tale.

În căutarea spiritualității și a terapiilor care funcționează..

Din copilărie am participat într-o măsură sau alta la o mulțime de evenimente de dezvoltare personală intensive.
Am fost la tabere peste tabere, cu VIPuri naționale, internaționale, guru de fel și chip, psihoterapeuți, oameni simpli, oameni iluminați, șamani, dr phd și ce mai vreți voi.
Aici nu mă refer la "cum să fii un lider" sau "cum să ai mai mult timp".
Mă refer la terapii, alternative sau nu (psihoterapie, psihodramă, constelații familiale, analiză tranzacțională, cbt, psihoterapie transpersonală, numerologie, citiri de diverse energii, citit în palmă <-- don't ask, numerologie, horoscop, yoga, biserică, ceremonia sweat lodge, plante sacre, temple de fel și chip, meditații, etc etc etc)
Mi-am petrecut după-amieze cu călugări budiști în Laos (ajutându-i la matematică și discutând despre sensul vieții), am dansat și povestit cu reprezentanți ai ultimei practici neopăgâne din Armenia care încă se mai închină soarelui, ce mai, am trăit  în sfera vindecărilor și a spiritualității.

Și totuși nu am văzut sau simțit nimic ieșit din sfera raționalului și obișnuitului.
Mi-au auzit prieteni spunând că intuitiv știau asta de la început... dar nu spuneau nimic de la început.
Am auzit povești cu călugări budiști care creează energie în mâna lor, cu levitații care mai de care, cu vindecări prin atingere ... dar nimic care să existe în realitatea mea.

O concluzie mi s-a format în de-alungul căutărilor mele. O concluzie care mi se reconfirmă pe măsură ce învăț și experimentez lucruri noi.

Totul e placebo

Șocant?
Stai puțin, nu te bloca în credințele tale. Dă-mi voie să-ți explic.

Ce văd și simt, în realitatea mea (care sigur nu e aceeași cu a ta), este că orice formă de tămăduire și terapie alternativă (fără research puternic în spate) este, cel mai probabil, un placebo care funcționează.
PS: Fii atent la cuvintele mele, nu folosesc "așa e" și "definitiv" ci "cel mai probabil" și "realitatea mea".

Ce vreau să spun prin acel funcționează?
Când clientul are încredere în terapeut/vindecător, îi conferă acestuia și recomandărilor/tehnicilor lui forța propriei credințe și astfel "se fraierește" sau "se convinge" sau "își descoperă puterea interioară" de a se vindeca singur. Practic în spațiul lui intrapsihic are loc o desfundare/vindecare.
PS: Observă din nou cuvintele folosite. "Se fraierește" și "își desocperă puterea interioară" sunt două părți ale aceleiași monede, depinde cum o privești. Realitatea e subiectivă.

Uite un exemplu:
Reiki și alte forme de vindecare energetică nu au fost dovedite că funcționează conform acestui studiu din 2011: https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/21701183 respectiv în același an, un alt studiu a indicat că indiferent dacă ești practicant Reiki sau te dai drept practicant Reiki, atâta timp cât ești acolo pentru pacient, îl vei influența pozitiv (fără a se vedea o diferență între cele 2 grupuri) https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/21531671 .

Am prieteni care se jură de puterea Reiki. Nu contest. Ce spun este că încrederea conferită învățătorilor lor îi ajută să aibă acele beneficii. Respectiv încrederea oferită de clienții lor, când aceștia se pun pe treabă.

Noi ca oameni ne filtrăm rapid terapiile în "asta nu funcționează pentru mine", "asta nu mi se potrivește", etc etc.
Pentru unii funcționează constelații sistemice, pentru alții psihoterapie, alții nu vor să audă de astea, un dat la sacul de box și s-a evacuat furia.

Fiecare dintre noi găsește ceva ce funcționează pe realitatea sa, îi conferă putere acelei forme de terapie și pe urmă vorbește altora despre efectele ei miraculoase.

Doar oare, doar oare .. nu suntem noi cei care ne vindecăm? Poți să mergi zeci de ani la un psihoterapeut și, dacă nu crezi că va funcționa, te vei uita la el și te vei întreba .. ce tot îi vine lu' ăsta să plângă de cât de traumatizat sunt?
Sau, poți schimba terapeutul și să spui "pfoai! ce mă înțelege! da, am încredere că ea mă va ajuta să îmi schimb viața".

Eu cred, cu tărie, că realitatea e construită de noi în măsura în care noi credem că ceva funcționează sau nu. Complet dovedită pentru mine pe partea de psihic.

Acum, întrebarea filozofică e, până unde merg cu credința asta. Oare medicina dovedită științific (pe care unii o contestă) e oare funcțională pentru că marea majoritate crede în ea? Cu toții am auzit de persoane care iau pastile de somn și nu dorm, care se tratează de cancer și nu funcționează, care și mai de care. Bineînțeles, departe de mine să contest că un ibuprofen te scapă de o durere de cap sau un vaccin de un virus. Doar mă întreb..