IUBITULE OSHO,
MULȚI GERMANI ÎL CONSIDERĂ PE MARTIN LUTHER CA FIIND UN MARE REBEL. A RĂSTURNAT PUTEREA ABSOLUTĂ A PAPEI, A PUS LA DISPOZIȚIA TUTUROR BIBLIA, TRADUCÂND-O DIN LATINĂ, ȘI S-A CĂSĂTORIT CU O CĂLUGĂRIȚĂ. TOTUȘI IMEDIAT S-A ALĂTURAT ALTOR INTERESE ASERVITE. IAR ÎNTREGUL EVENIMENT ESTE NUMIT "REFORMA". POȚI TE ROG VORBI DESPRE DIFERENȚA DINTRE REBELIUNE ȘI REFORMĂ, ȘI DACĂ REBELIUNEA ADEVĂRATĂ SE POATE SCHIMBA ÎN REFORMĂ?

Prem Nirvano, nu am vorbit niciodată de Martin Luther dintr-un motiv. Nu a fost nici rebel, nici religios; a fost un politician pur. A răsturnat puterea papei, nu din cauză că era împotriva puterii -- el însuși a vrut să o aibe, și a fost invidios pe ea. Deoarece nu a putut să pună mâna pe ea, a creat o ruptură în Creștinism între cei care îl urmau pe papă și cei care l-au urmat pe el.

Dorința lui pentru putere era atât de mare încât cum a creat ruptura în Creștinism, imediat a bătut palma cu interesele aservite. Așa ceva nu este posibil pentru un rebel.

Un rebel este întotdeauna rebel. Nu contează cine are puterea, el este întotdeauna împotriva oamenilor care au puterea; întreaga sa filozofie este decentralizarea puterii. Puterea nu ar trebui să fie centralizată de mâna câtorva inși, nici cea politică nici economică nici religioasă. Trebuie să fie decentralizată. Trebuie să fie dată tuturor -- fiecărui individ, să aibe propria sa putere. Nimeni nu ar trebui să fie posedat de altul, care are putere.

Marin Luther a fost un politician viclean. E din cauza vicleniei lui și a șmecheriei politice că a reușit să creeze o rupere în Creștinism, pretinzând că e mare rebel. Pizma găsește 1001 de căi pentru a-și ascunde fața.

Întreaga sa minte era preocupată cum să obțină puterea papală, să devină papă, iar dacă nu era posibil, atunci nu va lăsa pe nimeni altcineva să aibe puterea absolută. Oamenii care l-au urmat nu sunt accidental numiți Protestanți. Practic, el protesta împotriva puterii papei, dar nu ca puterea să fie distribuită tuturor, ci să-i fie dată lui. Și doar ca să arate că lui nu îi pasă de papă, s-a căsătorit cu o călugăriță și a tradus biblia în limbile vii.

Papa era împotriva ambelor lucruri: un călugăr ar trebui să fie celibatar, iar papa nu dorea să aibe biblia tradusă în limbile obișnuite pe care le folosesc oamenii. Motivele sunt clare -- nu doar papa, ci toate religiile lume s-au opus să aibe scripturile lor sfinte traduse în limbile vii pe care oamenii le vorbesc. Teama este că dacă ei pot înțelege ce este scris în sfânta scriptură, vor trece printr-un mare șoc -- pentru că nu e mare lucru sfânt prin ea.

Și sunt atâtea lucruri "ne-sfinte" prin ea...

Aceste scripturi așa zis "sfinte" nu pot fi considerate nici măcar literatură bună. Standardul lor este atât de lumesc, atât de mediocru încât toate religiile lumii au fost de părere că ar trebui să rămână în limbi pe care nimeni nu le mai înțelege.

Când auzi pe cineva recitând sutre în Sanskrită, pare că au o semnificație deosebită -- toate limbile vechi în special, sunt foarte muzicale. Trebuiau să fie, pentru că scrisul a apărut foarte târziu, și oamenii trebuiau să țină minte. Și este mai ușor să ții minte poezie decât să ții minte proză. Deci toate scripturile sfinte sunt poetice, și toate limbile vechi -- latină, greacă, sanskrită, arabă, persană, chineză -- toate sunt foarte muzicale. Dacă nu le înțelegi, sună extraordinar. Ai impresia că trebuie să fie un înțeles secret ascuns în acele cuvinte frumoase, muzicale.

Traduse, se prăbușesc late la pământ; nu e mare lucru de ele. Sunt atât de ordinare încât câteodată ți se face și rușine -- asta e sfânta mea scriptură? Multe din scripturile sfinte sunt pline de obscenități, pline de pornografie. SFÂNTA BIBLIE are 500 de pagini de pornografie pură. Papa se temea pentru că a aduce biblia în limbile vii, obișnuite, pe care oamenii le cunosc și le folosesc, era periculos. Iar celibatul a fost atitudinea fundamentală a tuturor religiilor, nu doar a creștinismului.

Martin Luther a fost atât de furios că nu putea deveni papă -- și nu era în mâinile lui să devină sau nu papă; un papă este selectat de cardinali.

Au un mod special de a alege un papă: sunt cam 200 dintre cei mai importanți cardinali, care se adună în Vatican ori de câte ori un papă moare. Este un loc special în Vatican unde sunt 200 de celule micuțe. Acei cardinali se bagă în acele celule pentru 24 de ore, ținând post, rugându-se, găsind mesajul lui dumnezeu în inimile lor: cine ar trebui să fie papa? După 24 de ore, scriu numele unuia dintre acei 200 de cardinali, iar apoi toate acele hârtii sunt adunate. Cine are mai multe voturi, cine are numele său scris de mai mulți cardinali decât ceilalți, este ales ca papă.

Este o alegere electorală foarte ciudată: nu poți să faci campanie, nu poți să-i ceri nimănui, "Te rog dă-mi mie votul" -- este interzis. Și nu poți întâlni pe nimeni altcineva în perioada când decizi; ești închis în celula ta micuță. Se speră că prin post și rugăciune, vei face ceva care va fi corect, care nu va fi din considerente politice ci care va ieși din sentimente adânci: cine este cu adevărat capabil să fie capul întregii religii? -- pentru că el va fi reprezentantul lui Isus Cristos.

Martin Luther nu avea nici o șansă... dar putea crea un protest, și a ales în mod special două puncte pe baza cărora oamenii îl vor sprijini -- asta e politică simplă -- pentru că mulți preoți, episcopi și cardinali, vroiau să se căsătorească, dar nu aveau curajul să lupte împotriva tradiției. Când Martin Luther s-a căsătorit cu o călugăriță, imediat foarte mulți alți preoți și episcopi l-au urmat -- nu că erau convinși că ideologia lui Martin Luther era corectă, dar pentru că le dădea o oportunitate să se căsătorească și să rămână totuși creștini. Se săturaseră de atâta reprimare.

Și masele l-au suportat pentru că el aducea biblia în limba oamenilor. Oamenii vroiau să știe ce este în biblie; era un mister pentru ei.

Martin Luther nu putea deveni papa întregului creștinism, dar a devenit capul Bisericii Protestante. A devenit un al doilea papă al unei secte care se separase de cea principală. Intenționat nu am vorbit niciodată despre el, pentru că nu îl număr, nu îl consider în nici un fel ca fiind dintre oamenii religioși -- nu era deloc rebel. Era pur și simplu invidios, și acesta este motivul pentru care, cum s-a separat de biserică și a creat o nouă sectă, imediat și-a dat mâna cu stablimentul celorlalte interese aservite. Avea nevoie de putere, avea nevoie de bani, avea nevoie de noi biserici; avea nevoie de atâtea pentru a crea o întreagă religie -- și a creat-o.

Nirvano, în cărțile de istorie se numește "Reforma". Într-un mod foarte ordinar, poate fi numită o reformă -- dar nimic cu care să te lauzi. Ce e atât de grozav în a te căsători cu o călugăriță? Asta e mare revoluție? Milioane de oameni sunt căsătoriți. Ce e atât de extraordinar în a traduce biblia din latină? Fusese tradusă din ebraică în greacă, din greacă în latină, deci care era problema? Fusese deja tradusă în alte limbi; acum putea fi tradusă în engleză, în germană. Da, a fost un soi de reformă, dar eu nu îi dau nici o valoare.

Odată un om a venit la mine cu câțiva ani în urmă, cu o scrisoare de recomandare de la unul din bătrânii mei profesori: "Acest om este foarte revoluționar, îți va plăcea de el. Îl trimit la tine, dintotdeauna a vrut să te întâlnească."

L-am întrebat pe om, "Ce fel de revoluție ai făcut? Sau ce tip de gânduri revoluționare ai?" El a spus, "m-am căsătorit cu o văduvă."

Am spus, "Ce revoluție e asta? Toate văduvele ar trebui să aibe voie să se căsătorească. Ce? Asta e toată revoluția pe care ai făcut-o, sau mai ai și alta?

A spus, "Până acum am făcut doar această revoluție."

Am spus, "Asta nu prea e revoluție."

Într-un alt loc l-am întâlnit pe un bărbat care era cunoscut în acea zonă ca fiind foarte revoluționar -- și ce făcea el? Făcea căsătorii colective. În mod obișnuit, un bărbat se duce să se căsătorească cu o femeie, însă el colecta o duzină de femei și o duzină de bărbați ca să scadă cheltuielile -- un singur preot poate face întreaga procedură pentru o duzină de cupluri, nu e deloc nevoie să o faci de o duzină de ori. Și era considerat un mare revoluționar social.

Am spus, "Ce fel de revoluție faci?"

Dar acestea sunt lucrurile care sunt considerate revoluționare. Ce a făcut Martin Luther sunt doar chestii ordinare: nu aduc nici o schimbare în conștiința umană. Nu i-a înălțat pe creștinii protestanți, în nici un fel, mai sus în conștiință față de catolici. Nu contribuie în nici un fel la îmbunătățirea umanității. Doar a împlinit dorința egoistă a lui Martin Luther de a fi el însuși un papă, capul religiei Protestante; el susținea că este adevăratul succesor al lui Isus Cristos. Eu nu sunt deloc interesat de felurile astea de reformări; practic, ei sunt niște proști. Dar oamenii vor începe să proclame asemenea lucruri ca fiind o revoluție, transformare socială.

Revoluția este un cuvânt mare. Ar trebui să schimbe anumite fundații ale vieții. Reforma nu este atât de mare, dar totuși ar trebui să formuleze sisteme mai bune de viață.

Ce a făcut Martin Luther? A tradus biblia în germană., și a devenit el însuși un conducător și a proclamat, "Eu sunt adevăratul reprezentant al lui Isus Cristos" -- pentru că nu avea nici o speranță sau posibilitate să fie ales ca papă. Era atât de încăpățânat și de egoist încât nimeni nu îl vroia. Nu era nici măcar un cardinal -- nici nu se punea problema să fie ales papă.

Deci a fost doar ambiție, iar pentru a-și împlini ambiția a trebuit să convingă publicul că el face ceva bun, că e pentru binele lor. Desigur călugărițelor le-a plăcut, deoarece călugărițele mureau să se căsătorească; multor călugări le-a plăcut -- mureau să se căsătorească și nu puteau spune nimănui. Oamenii care l-au urmat au fost oamenii care erau mișei și puteau să își asume o postură pe cont propriu.

Și masele au iubit ideea că biblia ar trebui să le fie pusă la dispoziție în propria lor limbă, dar asta nu schimbă nimic. În loc de un papă, acum sunt doi papi. În loc de un creștinism, acum sunt două creștinismuri. Care este diferența între ele? -- doar acestea sunt diferențele, nici nu merită să fie numite diferențe.

Reformă, revoluție, rebeliune -- trebuie să luăm aceste cuvinte din mâinile acestor oameni care le-au distrus frumusețea și sensul.

OSHO