Untitled

            Titu Maiorescu considera ca, Caragiale „are una dintre cele mai vioaie inteligente ce la poate produce natura, electric, buna memorie, momente in care aceasta extraordinara vibratilitate celulara a materiei cenusii din creieri il scoate mai presus de el insusi si-l face capabil de scrieri literare de mare valoare. Din cauza acestei parti a lui eu inchid ochii la celelalte, pe care insa le cunosc. Stiu adica caracterul lui.”

 

             C. Dobrogeanu-Gherea face o comparatie intre opera Crima si pedeapsa a lui Dostoievski si nuvela lui Caragiale. El sustine ca nuvela lui Caragiale nu cuprinde simtimintul groazei si al remuscarei unui om care a ucis, ci groaza, frica unui om de a nu fi el ucis, frica de moarte, acest simtiment de groaza fiind singurul punct comun cu opera lui Dostoievski. Exprimarea insa a acestei simtiri este cu desavarsire personala la Caragiale: este insusi Caragiale cel care a simtit aceasta groaza, si prin personajele sale, ne-o sugereaza si noua. Aici toate ascunzaturile sufletului sunt otravite de acest simtiment otravitor, rezultatul unor persecutiuni ingrozitoare in timp de doua mii de ani. In sufletul ovreiului, frica de moarte e rasunetul acelor ucideri in masa cari erau intovarasite de cantecul preotilor, pentru mai marea glorie a lui Dumnezeu, a acelui Dumnezeu care a zis: „Sa nu ucizi !”

            El mai sustine ca, Caragiale zugraveste o intreaga stare sufleteasca, o stare tulbure si dureroasa. Observatiile psihice sunt adevarate si patrunzatoare. Cat de adevarate sunt, de pilda, planurile idilice ce la face Leiba, sub influenta fricei. Caragiale ne contureaza impresia lui Leiba numai prin cateva cuvinte: „Buzele lui Leiba, albite de friguri, urmau machinal gandul tremurand repede.

            Constantin Dobrogeanu-Gherea reflecta asupra operelor lui Caragiale spunand ca, „Caragiale are un mare merit: e cat se poate de subru, evita orice umplutura, de aceea toate scrierile lui au constructie asa de puternica.”

 

            Nicolae Iorga: „Operele sint mai rasunatoare, atrag atentia unui public mai larg decat cel obisnuit pentru operele de arta, dar insemnatatea lor ideala e departe de a intari pe cea artistica. Atentia autorului nu se indreapta asupra caracterelor.”

 

            Garabet Ibraileanu: „Cariera literara a lui Caragiale se imparte in trei perioade: intaia e a comediilor, in care ataca liberalismul ; a doua, e a Napastei, a Facliei de Pasti si a nuvelei Pacat ; a treia, a Momentelor etc., cand satirizeaza mahalaua, produs al liberalismului. Aceasta opera intreaga se poate clasifica, apoi, in doua categorii: in perioada intaia si a treia, Caragiale e un scriitor artistic ; in perioada a doua, e un scriitor tragic. Mai departe: ca satiric Caragiale e un pictor de moravuri ; ca tragic, un pictor de stari sufletesti, cu alte cuvinte, satira lui e sociala, tragedia lui e psihologica.”… „Caragiale nu si-a batut joc niciodata de taranime ; iar cand a scris tragedii, niciodata n-a crezut ca clasele noua merita onoarea de a servi ca material pentru tragedie – pentru sentimentele puternice, serioase, grave.”

 

            Luca I. Caragiale: „Caragiale a fost viata intreaga foarte mandru de probitatea lui de artist. Expresia lui favorita, ca sa arate cat de meticulor era pe chestia stilului, se inchegase intr-o fraza pe care i-am auzit-o adese: „Imi pieptam stilul”. S-a spus despre dansul ca scria cu o extrema dificultate. Eu, care am avut prilejul sa-l vad de atatea ori la lucru, cred ca s-a exagerat oarescum. Mi s-a intamplat adeseori sa-i transcriu manuscriptele dupa primul concept. Le-am gasit intotdeauna foarte citele, cu putine stersaturi. Cand am spus despre Caragiale ca nu scria cu dificultate, nu ma gandeam ca acea „pieptanatura” a stilului, ci la primul concept, care, in fond, constituie opera de arta.”

              Caragiale scria in tacere, si adeseori spunea ca se simte subt imboldul unei puteri straine. Compunand, construia dialogurile vorbind tare, zambea sau se-ncrunta.

 

               Lucian Blaga: „Critica noastra a tinut la fiecare pas sa faca o confuzie cu totul regretabila, pe care ne-am straduit sa o inlaturam. Problema importanta a diferentei de natura intre feluritele influente culturale trebuia ridicata. Despre Caragiale se crede de obicei ca n-ar fi descoperit decat o singura realitate autentica: pe acea a mahalalei balcanice-romanesti, de care se simtea legat printr-un soi de dragoste cu semn negativ. Sa nu uitam insa nici Hanul lui Minjoala, povestire in care Caragiale realizeaza, cu personaje de burghezie incipienta, o atmosfera locala aproape baladesca.”

 

             George Calinescu: „Opera lui I. L. Caragiale nu e atat de copioasa incat criticul sa simta nevoia stratificarii pe epoci. Teatrul e mai vechi, proza insa mai caracteristica pentru mentalitatea artistica. Caragiale este, dupa Delavrancea, naturalistul nostru prin excelenta.” … „Caragiale se temea de piaza rea, de ghinion, credea si intr-o predestinatie a caracterului. El este, dupa Anton Pann si N. Filimon, un mare promotor al balcanianismului in sens larg. Balcanismul lui incepe ca un etnicism provincial bizuit pe specificul muntean si, inca mai exact, bucurestean.”

 

             Stefan Cazimir: „Comediile si schitele lui Caragiale alcatuiesc acea parte a operei lui in care comicul detine suveranitatea absoluta. Nuvelistica apare, dimpotriva, ca un teritoriu disputat.”

 

           Ion Rotaru: „Un maestru desavarsit al prozei pe teme rurale, precedand in mod stralucit pe Sadoveanu, este Caragiale in povestirile Calul dracului si La hanul lui Minjoala. Caragiale s-a amuzat sa lase deschisa motivarea cate unei comportari. Ambiguitatea are la Caragiale o frecventa incomparabil mai redusa si alte finalitati decat in categoria respectiva de scrieri contemporane.”